La nunta Ilenei, tot satul a mâncat trei zile, dar nimeni nu și-a dat seama că era ultima nuntă tradițională din istoria locului.
De trei zile, în curtea lui Gheorghe, cazanele pentru sarmale fierb neîncetat. Sub șopronul improvizat din prelate, femeile din sat toacă varză și curăță ceapă, în timp ce poveștile și râsetele se împletesc cu aburii mâncării. Eu stau cocoțat pe gard și privesc tot. Am zece ani și pentru prima dată mama mi-a promis că mă lasă să stau la nuntă până târziu. Verișoara mea, Ileana, se mărită cu Ion al lui Vasile, și tot satul e în fierbere.
„Fugi și spune-i lui taică-tu să mai aducă niște lemne”, îmi strigă mătușa Maria, în timp ce amestecă într-un cazan uriaș. Mă strecor printre oamenii ocupați, fericit că sunt și eu de folos.
Sâmbătă dimineața, când muzica începe să cânte la poarta miresei, sunt deja îmbrăcat în hainele cele bune. Pantalonii noi mă strâng puțin, dar nu-mi pasă. Văd cum Ileana plânge în brațele mamei sale, în timp ce prietenele ei îi prind voalul. „Așa-i datina”, îmi șoptește bunica, „mireasa trebuie să plângă, să-i meargă bine în casă nouă.”
La biserică, stau cuminte lângă mama și număr de câte ori ocolesc mirii masa. Lumânările lor împletite aruncă umbre tremurătoare pe pereți, iar tămâia îmi gâdilă nasul. Când preotul le pune cununiile pe cap, Ileana strălucește ca o zână din povești.
Apoi începe petrecerea în curtea mare a căminului cultural. Mese lungi se întind sub cerul liber, iar mirosul sarmalelor și al fripturii plutește în aer. Bătrânii satului s-au adunat la o masă și povestesc despre nunțile de demult, în timp ce copiii mai mici aleargă printre mese, furând câte-un covrig sau o prăjitură.
Pe atunci nunțile erau altfel – durau trei zile și trei nopți, și toată lumea contribuia cu ce putea. Nu aveai nevoie de DJ și playlist-uri pe telefon, doar de lăutari buni care să cânte până răsărea soarele. Doar cei care au fost la astfel de nunți pot înțelege cu adevărat bucuria acelei comuniuni simple, când un sat întreg respira în ritmul aceleiași sărbători.
Noaptea se lasă încet peste sat, dar nimeni nu pare obosit. Lăutarii cântă fără oprire, iar oamenii joacă hora în jurul mirilor. În lumina becurilor atârnate între pomi, văd cum praful se ridică de sub picioarele dansatorilor, ca o ceață aurie.
Adorm târziu pe o bancă, în sunetul viorilor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e zâmbetul Ilenei, când se apleacă să mă învelească cu haina ei. „Dormi, vere”, îmi șoptește ea, „că mâine-i iar zi de petrecere.”
A doua zi, ospățul continuă cu darurile pentru miri. Lumea se adună din nou, parcă și mai veselă. Când vine momentul strigării darurilor, nașul anunță fiecare cadou cu voce tare, iar lăutarii cântă în cinstea fiecărui dar. „De la Vasile și Maria Ionescu, văru’ miresei, trei sute de lei și un serviciu de masă!” strigă nașul, iar lăutarii izbucnesc într-o melodie veselă.
A treia zi, când petrecerea s-a încheiat în sfârșit, satul pare cufundat într-un somn adânc. Doar câțiva bătrâni stau la poartă și comentează evenimentul. „Frumoasă nuntă, ca pe vremuri”, spune moș Gheorghe. „Poate ultima de felul ăsta. Tinerii de azi nu mai vor nunți așa lungi. Vor la restaurant, cu artificii și tort din ăla înalt.”
Nimeni nu și-a dat seama atunci, dar avea dreptate. A fost ultima nuntă tradițională din satul nostru. În anii care au urmat, tinerii au început să se căsătorească la oraș, în restaurante elegante, cu DJ și meniuri tipărite. Nimeni nu mai ține minte când s-a pierdut obiceiul de a pregăti mâncarea împreună sau de a cânta darurile. Mă întreb câți dintre copiii de azi vor ști vreodată cum e să adormi pe o bancă, în sunetul viorilor, învelit cu haina miresei?
Acum, după treizeci de ani, când mă întorc în satul copilăriei mele, căminul cultural stă închis și părăsit. Curtea unde am dansat până în zori e năpădită de buruieni. Dar când închid ochii, încă pot auzi viorile și văd praful ridicându-se de sub picioarele dansatorilor, ca o ceață aurie sub lumina becurilor atârnate între pomi.
