București – Dezbaterile recente din spațiul public privind programul de înzestrare SAFE au scos la iveală o neînțelegere profundă a mecanismelor prin care statul român achiziționează echipament militar. În timp ce discursul politic tinde să paseze responsabilitatea selecției furnizorilor către armată, realitatea procedurală indică un proces complex, unde decizia finală este, de cele mai multe ori, una eminamente politică.

Mecanismul tehnic: De la nevoia misiunii la caietul de sarcini

Procesul de achiziție nu începe în birourile politicienilor, ci pe teren. Totul pornește de la militari, care identifică o lacună în capacitatea de a executa o misiune (cum ar fi, de exemplu, lipsa apărării împotriva dronelor). Acest deficit este formalizat într-un document numit Documentul cu Nevoile Misiunii (DNM).

Ulterior, Direcția Generală pentru Armamente (DGArm), entitate subordonată direct ministrului, lansează o Cerere de Informații (RFI) pentru a sonda piața internațională. Pe baza răspunsurilor primite de la companii și ambasade, se elaborează un Studiu-concept care analizează soluțiile tehnice și raportul cost-beneficiu.

Pasul critic pentru evaluarea ofertelor este Documentul cu Cerințele Operaționale (DCO). Acesta stabilește trei tipuri de criterii:

• Parametri de performanță critici: Ne-negociabili (viteză, blindaj, putere de foc).
• Parametri de sistem esențiali: Cu o mică marjă de negociere (consum, mentenanță).
• Cerințe de interoperabilitate: Standardele NATO obligatorii.

Cine decide „cum” se cumpără?

O distincție importantă pe care publicul o omite adesea este cea între „ce” se cumpără și „cum” se cumpără. În timp ce armata definește nevoia, DGArm stabilește Strategia de Contractare. Aceasta poate implica proceduri diverse, de la licitații restrânse (ca în cazul camioanelor IVECO) sau dialog competitiv (cazul programului „corveta”), până la acorduri de tip Guvern la Guvern (G2G), utilizate pentru sistemele Patriot.

Particularitățile Programului SAFE: O decizie scoasă din sfera tehnică

În cazul programului SAFE, procedura a urmat un curs special. S-a optat pentru „negocierea fără publicare prealabilă”, o metodă care permite discuții directe cu o anumită firmă producătoare.

Ceea ce este esențial de înțeles este că fundamentarea și coordonarea acestui program nu au rămas doar în sarcina militarilor. Un Grup de lucru interinstituțional, creat prin decizia Prim-ministrului și format din politicieni, experți și militari, a fost cel care a gestionat utilizarea acestei proceduri și cerințele de cooperare industrială.

Deși militarii fac parte din aceste structuri, decizia finală și aprobarea programelor SAFE revin CSAT, un organism eminamente politic. În acest context, criteriile de selecție depășesc adesea performanța pur tehnică a echipamentului, intrând în sfera oportunității politice și strategice, cum ar fi parteneriatele geopolitice.

Concluzie

Dezbaterea publică privind înzestrarea armatei suferă de o lipsă de cunoaștere a acestor pași procedurali. Deși armata este cea care semnalează lipsurile, „frâiele” negocierilor și alegerea partenerilor strategici rămân la nivel înalt guvernamental și politic. Programul SAFE este un exemplu clar în care responsabilitatea este partajată, dar unde ultimul cuvânt aparține decidentului politic, sub umbrela intereselor strategice naționale.