Nu m-am simțit umilită când George Simion a folosit, într-un context, cuvântul „paraplegic”.
Umilită m-am simțit de fiecare dată când am ieșit din casă, în România.
Umilită m-am simțit când nu am avut acces într-o instituție publică, pentru că nu exista o rampă funcțională.
Umilită m-am simțit când am văzut că statul taxează suferința, transformând dizabilitatea într-o povară financiară nedreaptă.
Umilită m-am simțit când am ales să studiez la zi o facultate și a trebuit să fiu cărată pe scări de colegi, în lipsa unor condiții minime de acces.
Umilită m-am simțit când copilul meu a avut nevoie de o operație, iar într-un spital de stat nu am fost acceptată să rămân internată cu el, pentru că nu exista o baie accesibilă și pentru că s-a considerat că o mamă în scaun rulant nu își poate îngriji copilul. Și a trebuit să apelez la sistemul privat.
Umilită mă simt când trebuie să aștept la rând în instanțele din România, deși ar trebui să existe prioritate pentru persoanele cu dizabilități,luptând pentru drepturile copiilor mei pe care îi cresc singură.
Umilită m-am simțit când era să mă răstorn pe străzile din București, în scaun rulant, din cauza trotuarelor și a infrastructurii inaccesibile.
Umilită m-am simțit când mijloacele de transport în comun din București nu sunt funcționale pentru noi: când RATB-ul nu coboară rampa, când într-un tramvai nu ai cum să urci, sau când vrei să folosești metroul din capitala României și liftul nu funcționează.
Umilită m-am simțit când un eveniment dedicat persoanelor cu dizabilități, ajuns la nivel național și internațional, este refuzat la finanțare pe motiv că „nu sunt bani pentru cei cu dizabilități”.
Umilită m-am simțit când mi-a fost ridicată mașina din fața Tribunalului Sectorului 6, unde nu există locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități.
Umilită m-am simțit de o companie de zbor românească atunci când mi-au refuzat îmbarcarea fără să mă anunțe, la cumpărarea biletului, că aeronava este mică și m-au pus să cumpăr un alt bilet.
Umilită m-am simțit când am mers să îmi schimb buletinul și un funcționar public m-a pus să stau la rând „să nu îi sară oamenii în cap”, deși aveam un copil de 2 ani pe picioare, fiind în scaun rulant.
Umilită m-am simțit în februarie, când am cerut ca pașaportul copilului meu să îmi fie trimis prin curier, nu au respectat solicitarea, a trebuit să mă deplasez din nou să îl ridic și nu și-au recunoscut greșeala.
Umilită m-am simțit când copiii mei învață la clase la etaj și nu am acces la ședințele cu părinții sau serbări.
Adevărata umilință nu vine din cuvinte.
Adevărata umilință vine din indiferență, din lipsa de acces, dintr-un sistem care te obligă, zi de zi, să lupți pentru lucruri care ar trebui să fie normale.
Nu este o excepție. Este realitatea de zi cu zi a multor oameni cu dizabilități în România.
PS: Tot ce am scris vine din suflet. Nu am nicio apartenență politică.
Preluare facebook Coman Magda
