În anul 1938, în timp ce marile puteri ale lumii își mobilizau resursele pentru un conflict iminent, la Galați se scria o pagină de istorie tehnologică nesperată. Într-o perioadă în care Europa vedea România doar ca pe un furnizor de materii prime, Șantierul Naval „Fernic” a demonstrat capacitatea națiunii de a construi una dintre cele mai complexe mașinării de război: submarinul NMS Rechinul.
O Bijuterie a Ingineriei Românești
Construit între 1938 și 1941, Rechinul a fost o realizare tehnică de excepție pentru industria autohtonă. Cu o lungime de 69,8 metri și o greutate de 650 de tone la suprafață, submarinul era echipat cu un sistem de propulsie hibrid:
- Motoare diesel: Două unități de 800 CP fiecare, oferind o viteză de 25 km/h la suprafață.
- Motoare electrice: Două unități de 600 CP, care îl transformau într-o „fantomă” sub apă, invizibilă pentru sonarele sovietice.
Cea mai impresionantă caracteristică era autonomia sa de 11.000 de kilometri (7.000 de mile marine), permițându-i echipajului de 45 de oameni să opereze pe perioade lungi fără a atinge un port inamic.
Misiunile de Foc din 1944
Rechinul nu a fost doar o piesă de expoziție, ci un participant activ în momentele critice ale celui de-al Doilea Război Mondial:
- Evacuarea Crimeei (20 aprilie – 15 mai 1944): Submarinul a servit drept „ochiul care nu dormea” și scutul nevăzut al flotei române și germane. În cadrul celei mai mari operațiuni de evacuare după Dunkerque, Rechinul a patrulat apele Crimeei, protejând mii de soldați sub bombardament continuu.
- Patrula de 45 de zile (15 iunie – 29 iulie 1944): Aceasta a rămas în istorie drept cea mai lungă misiune submarină românească. Timp de 45 de zile, într-un mediu cu aer viciat și tăcere absolută, Rechinul a blocat transporturile de pe coasta Caucazului, navigând periculos de aproape de flota și aviația sovietică.
„Matematica Fricii”: Puterea Prezenței
Deși nu a scufundat nicio navă inamică, Rechinul a fost o armă psihologică devastatoare. Ofițerul Alexandru Greceanu nota că inamicul depunea eforturi masive pentru a-l localiza, planificând fiecare convoi în funcție de prezența incertă a submarinului. Un submarin a cărui poziție este necunoscută este mai periculos decât o întreagă flotă detectată; era, în esență, un factor de descurajare pur.
Destinul Tragic și Captivitatea
Sfârșitul războiului a adus o soartă nedreaptă acestei nave. După 23 august 1944, marina URSS a preluat toate submarinele românești. Rechinul a fost dezasamblat piesă cu piesă pentru ca sovieticii să îi poată copia tehnologia de fabricație olandezo-română.
A fost returnat României abia în 1951, însă nu mai era decât o carcasă goală, transformată anterior în depozit plutitor pentru piese de schimb. Lipsit de capacitatea de a mai fi repus în funcțiune, a fost casat definitiv în 1957.
Moștenirea: Singurul Supraviețuitor
Astăzi, din cei 69 de metri de oțel, a mai rămas un singur fragment original: motorul submarinului. Acesta a fost descoperit și restaurat de profesorul Cătălin Fetecău la Facultatea de Inginerie Navală din Galați. Transformat într-un mic muzeu numit „Nava Majestății Regale — Rechinul”, motorul este încă în stare de funcționare, fiind dovada vie a geniului tehnic românesc dintr-o epocă în care eșecul nu era o opțiune.
