Recenta apariție publică a președintelui Nicușor Dan a marcat un punct de cotitură în percepția asupra modului în care Cotroceniul înțelege să gestioneze criza politică actuală. Vizibil iritat și adoptând un ton de superioritate morală, președintele a ieșit la rampa publică nu pentru a oferi o soluție de consens, ci pentru a certa partidele politice pentru un eșec care, în realitate, îi aparține în totalitate. Problema centrală este susținerea pentru Eugen Tomac, un candidat care pare să nu fie luat în serios de niciun actor politic relevant, transformându-se într-un simbol al neputinței prezidențiale.
Discursul despre „responsabilitate” și „interesul țării” a fost rapid umbrit de o afirmație care ridică semne de întrebare asupra spiritului democratic al instituției prezidențiale: „până în 2028 se vor întâmpla lucruri, multe lucruri”. Această frază, rostită pe un ton amenințător, nu este un apel la unitate, ci o somație voalată adresată întregului spectru politic, de la Grindeanu și Bolojan până la Kelemen Hunor și parlamentarii neafiliați. Este legitim să ne întrebăm dacă acest mesaj a fost un apel instituțional sau dacă, prin vocea președintelui României, a vorbit de fapt „sistemul”.
Eșecul strategiei prezidențiale este vizibil în însăși arhitectura constituțională a demersului său. Cotroceniul pare să confunde conducerea statului cu o ședință de bloc sau cu negocierile din cadrul unui ONG. Utilizarea repetată a sintagmei de „prim-ministru desemnat” este o eroare terminologică și conceptuală, deoarece Constituția nu cunoaște o astfel de formulă „slugarnică”. Eugen Tomac este doar un candidat pentru funcția de prim-ministru, desemnat exclusiv pentru a cere votul Parlamentului. Fără un guvern, fără o majoritate și fără nicio formă de legitimitate executivă, el rămâne o piesă de sacrificiu într-un joc politic prost calculat.
Dacă nu va interveni o „minune parlamentară” puțin probabilă, Eugen Tomac riscă să stabilească un record negativ în istoria post-decembristă, obținând un număr de voturi care ar putea fi depășit chiar și de o comisie parlamentară mai numeroasă. Această umilință nu va fi doar a candidatului, ci se va răsfrânge direct asupra „arhitectului politic” de la Cotroceni care l-a împins în această situație imposibilă. Atunci când un președinte trimite în Parlament un nume fără a avea o susținere clară sau capacitatea de a coagula forțele politice, eșecul nu mai poate fi imputat partidelor, ci celui care a conceput planul. După o lună de haos și negocieri sterile, scuza că „partidele sunt de vină” nu mai este credibilă; problema reală se află la președinte.
Aritmetica parlamentară este implacabilă: fără un acord între marile blocuri politice sau fără a valida AUR ca actor decisiv, nicio formulă guvernamentală nu poate trece. În acest context, insistența președintelui pe soluții fără suport real pare a fi doar un exercițiu de imagine sau o improvizație periculoasă. Mai mult, strategia lui Nicușor Dan pare să producă exact efectul opus celui scontat. Dacă teama reală este ascensiunea AUR în cazul unor alegeri anticipate, blocajul prelungit de la Cotroceni este cel mai bun combustibil electoral pentru aceștia.
Fiecare zi de incertitudine și fiecare amenințare prezidențială mai adaugă procente în sondaje pentru AUR, în timp ce partidele auto-intitulate „pro-europene” pierd teren. Întrebarea fundamentală care se impune este dacă Nicușor Dan încearcă cu adevărat să oprească ascensiunea acestui curent sau dacă, prin acțiunile sale, lucrează involuntar la cea mai eficientă campanie electorală a AUR. În final, arhitectura politică propusă de Cotroceni nu este una a stabilității, ci a unui eșec asumat care riscă să destabilizeze întreg statul român până în 2028. Matematic și constituțional, proiectul actual este unul falimentar, iar responsabilitatea pentru acest „haos” aparține celui care a refuzat să vadă realitatea cifrelor din Parlament.
