Un film cu totul neobișnuit, aș spune un poem cinematografic surrealist, este What Dreams May Come / Ce vise pot veni (1998), realizat de Vincent Ward după romanul omonim al lui Richard Matheson, o fantezie mitică actualizată, care poate fi concentrată la ideea unui om care luptă pentru dragostea adevărată, fiindcă el pierde tot, se pierde și pe sine, și luptă să recâștige ce a pierdut. Adică viața. Acest film a circulat la noi cu un titlu foarte potrivit O iubire fără sfârșit. Așa este. Avem o iubire fără sfârșit. Atunci când credem că se termină, totul se reia de la început, cu primii fiori ai iubirii în copilărie.

Personajul principal, Chris Nielsen, este jucat de actorul Robin Williams. Filmele în care joacă Robin sunt atipice. Niciodată nu am înțeles de ce el este taxat ca actor comic, când cele mai bune filme în care joacă sunt dramatice, la limita tragicului, sau fac parte dintr-o sferă supraralistă. Au subiecte parabolice, foarte speciale, precum The Fisher King (1991) sau Man of Year (2006), în care renunță la funcția de președinte când află adevărul, că a câștigat alegerile dintr-o eroare de computer. Multe lucruri grave, serioase, sunt spune în glumă. Nu lipsește niciodată criteriul moral.

Jocul lui Robin este stupefiant, are pe chip mereu masca râsu’ – plânsu’, poate fiindcă tragicul se exprimă mai bine prin comic, oricum, jocul lui nu seamănă cu nici al unui alt actor, de la Chaplin la Dustin Hoffman, fiindcă se află la limita existenței, pare că nu e din lumea aceasta, cum spunea Iisus, dovadă că nu s-a simțit bine în ea și până la urmă și-a pus capăt vieții de pe pământ și a plecat acolo unde se simte bine, exact ca în acest film al lui Vincent Ward, un regizor neozeelandez care pare a fi fost copleșit de actor și de acest subiect imposibil de tratat logic, fiind o poveste foarte sofisticată. Să consemnăm faptul că Vincent Ward a fost producătorul executiv al filmului lui Edward Zwick The Last Samurai (2003), încununat cu patru nominalizări la Oscar.

Așa cum ni-l prezintă sinopsisul lui, What Dreams May Come poate fi deslușit ca story. În timp ce se afla în vacanță, în Elveția, Dr. Christopher „Chris” Nielsen se întâlnește întâmplător cu artista Annie Collins (Annabella Sciorra), față de care simte o atracție instantanee. Ei se căsătoresc și au doi copii: Ian (Josh Paddock) și Marie (Jessica Brooks Grant). Viața lor idilică se sfârșește atunci când copiii lor mor într-un accident de mașină. Totul se complică. Annie suferă o cădere nervoasă, apare un risc de divorț, dar ei reușesc să treacă peste acest moment. Soarta însă este mai departe potrivnică. La aniversarea zilei în care ei au decis să nu divorțeze, Chris este implicat într-un accident de mașină în care este ucis.

Din acest moment, lucrurile devin confuze. Chris nu dispare, el zăbovește pe Pământ și o privește pe Annie cum se chinuie să facă față și acestei pierderi. El încearcă să comunice cu ea până când înțelege că acest lucru îi provoacă ei rău și decide să meargă mai departe. Chris se trezește în Astral. Ne aflăm deodată în lumea lui Rudolf Steiner, după care planul astral în treptele oculte ar fi purgatoriul. În această lume din cer, Chris se întâlnește cu Albert (Cuba Gooding Jr.), prietenul și mentorul său de la casa de sănătate, unde a fost internată soția lui. Albert este aici pentru a-l îndruma. Și îi prezintă lui Chris noile sale capacități, ambii fiind surprinși atunci când un copac numit „Jacaranda albastru” apare spontan în secțiunea personală a Raiului lui Chris, ca urmare a faptului că Annie pictase un copac într-un tablou nou. Ce semnifică el? Faptul că cei doi sunt un caz rar de suflete pereche. În cursul acestui periplu prin rai, Chris întâlnește, de asemenea, o femeie asiatică, pe al cărei ecuson scrie „Leona”, pe care el o recunoaște ca fiind fiica lui, Marie, care trăia într-o secțiune a Raiului în forma unei diorame. Chris e uimit, copleșit. E plin de emoție și dragoste fața de fiica lui regăsită.

Între timp, pe Pământ, Annie nu este capabilă să facă față pierderii soțului ei și se sinucide. Chris, care crede inițial că ea a scăpat de suferință, devine furios atunci când află că oamenii care se sinucid sunt trimiși în Iad, ca urmare a faptului că natura lor a creat o lume de „anti-fantezie” bazată pe durerea lor. El este neînduplecat în dorința de a o salva pe Annie din Iad, în ciuda insistenței lui Albert care îi spune că nimeni nu a reușit așa ceva până acum. Albert este de acord să-i găsească lui Chris o „călăuză”, care ia forma lui Sigmund Freud (Max von Sydow), pentru a-l ajuta să găsească sufletul lui Annie.

Călătorind spre Iad, Chris se trezește reamintindu-și de fiul său, Ian. Amintindu-și de faptul că el l-a numit ca fiind omul cu care ar vrea să înfrunte Iadul, Chris își dă seama că Albert este Ian: băiatul îi explică faptul că el a ales să apară ca Albert pentru că acesta din urmă era singura persoană pe care Chris ar asculta-o vreodată. Înainte de a merge mai departe, Ian îi cere lui Chris să-și amintească cum și-a salvat căsnicia în perioada de după accidentul de mașină, atunci când durerea lui Annie a condus-o la internarea într-o casă de sănătate și la pericolul unui divorț.

După ce traversează un câmp plin cu suflete ale celor blestemați, ei dau peste o replică infernală a casei lui și a lui Annie. Călăuza, care se dezvăluie a fi Albert, mărind confuzia simbolurilor, narațiunea fiind, de fapt, un flux al memoriei, unde totul se încurcă sau se repetă, îl avertizează pe Chris că dacă va rămâne cu Annie mai mult de câteva minute, el poate deveni prins permanent acolo și că tot ce poate face este să-și ia „la revedere” de la soția sa. Exact cum se întâmplă în mitul lui Orfeu și Euridice. El îi explică, de asemenea, lui Chris că ființele dragi le apar celorlalți ca fiind alte persoane.

Chris intră în casa infernală și o găsește pe Annie, aflată în imposibilitatea de a-și aminti ceva, chiar și faptul că ea s-a sinucis. După ce își dă seama că este incapabil de a o face să-și amintească, el alege să se alăture lui Annie pentru totdeauna în Iad. Cu toate acestea, amintindu-și de cuvintele pe care le spune că acceptă sacrificiul, precum atunci când ea fusese internată în casa de sănătate, Annie vine la el și Chris se trezește cu Annie în Rai.

Chris și Annie sunt reuniți cu copiii lor (care vin ca aparițiile lor de pe Pământ) și, în timp ce cei patru sunt fericiți să se vadă din nou, Chris sugerează să fie în așa fel renăscut încât el și Annie să poată experimenta singurul lucru pe care nu vor putea să-l reproducă în Astral: viața. Filmul se încheie cu Chris și Annie întâlnindu-se din nou, dar în ipostaza de copii.

What Dreams May Come a câștigat Premiul Oscar pentru cele mai bune efecte vizuale la a 71-a ediție a Premiilor Oscar din 1998, distincția fiindu-i atribuită lui Kevin Mack, Joel Hynek, Nickolas Brooks și Stuart Robertson. Filmul a fost nominalizat și la Premiul Oscar pentru cele mai bune decoruri. A câștigat și Premiul Art Directors Guild pentru excelență în design de producție.

Într-adevăr, reprezentarea raiului și iadului, ca un amestec de purgatoriu astral, este ceva nemaivăzut în lumea filmului. Evident, infernul este copleșitor, iar raiul are un aspect kitsch.

La fel și relațiile dintre Chris și Annie sunt edulcorate, aceste aprecieri nefiind negative, fiindcă în America arta kitsch este o calitate. Dovadă că și Robin joacă toate scenele foarte afectat. El face numai declarații patetice de iubire, e supersentimental, la nivelul insuportabilului. Încercarea de a reînvia, el și familia sa, este absolută. El le face declarații de iubire maximă soției și copiilor săi. Reînvie iubirea platonică, este de o fidelitate absolută. Linia personajului este orfeică, el face așa cum a făcut Orfeu, care a mers în infern să o învie pe Euridice. Aflat în Iad, la picioarele soției sale, care îl tot respinge, Chris vrea să rămână pe veci acolo, și chiar îi spune: „Sunt bărbatul care am renunțat la Paradis ca să te urmez pe tine în infern”.

Autorii principali ai filmului, romancierul și regizorul, amestecă aici foarte multe mituri. Povestea actualizată e o mostră de incongruențe, de asemănări și abateri de la miturile clasice. Încearcă să creeze o nouă mitologie. Max von Sydow joacă rolul unei călăuze ce ne amintește nu de Freud, cum este numit, ci de Virgiliu al lui Dante. Sunt la tot pasul similitudini cu marile teme ale literaturii și artei mondiale, așa cum se fac numeroase racorduri la opere plastice, dat fiind că Annie este pictoriță. Paradisul kitsch parcă ar fi pictat de ea. Iar decorurile Infernului sunt absolut antologice, greu de găsit vreun echivalent. Nici Aronofsky în Noah nu a reușit așa ceva. Însă, repet, impresia generală este de kitsch, de amestec nebunesc de limbaje, la limita onirisului, parcă am vedea o expoziție surrealistă la Galeria Di Donna din New York.

Grid Modorcea, Dr. în arte

În același timp cu scrisoarea de la Free People Alliance, publicată anterior, am primit și un text al scriitorului francez Michel Houellebecq despre pandemie, despre cum va fi viața după ea, o meditație raționalistă, unii zic pesimistă, care ne spune că pandemia nu ne-a făcut mai buni și că va fi mai rău decât înainte de ea. Acest text este influențat de punctul de  vedere al specialiștilor de la Alianța Free People, fiindcă descoperim în el acceași opinie față de erorile statistice, față de absurditățile claustrării forțate, dar mai ales față de conceputul „noului normal”. Houellebecq este considerat un etalon al pesimismului, cel mai valoros scriitor francez în viață, un existențialist sui-generis, adept al criticii despre declinul civilizației occidentale, cum o făcuse primul Oswald Spengler, declin căruia îi opune ideea schimbării omului. El consideră că datele statistice după care ne orientăm când judecăm pandemia nu ne fac să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, nu ne apropie de condiția umană, de aceea viitorul i se pare în ceață, dramatic. Mai mult, aceste date nu ne fac să știm mai multe despre moarte decât știau egiptenii sau grecii. Dar iată link-ul unde puteți citi scrisoarea lui, care poartă titlul En un peu pire / Puțin mai rău:

https://www.franceinter.fr/emissions/lettres-d-interieur/lettres-d-interieur-04-mai-2020

După cum observăm, Houellebecq consideră că avem de-a face cu „un virus banal”, cu „un virus sans qualitiés” (fără calități). Și nu vede ce schimbări a adus în mentalități și existența noastră. El atacă poncifuri de genul „rien ne sera jamais comme avant” (nimic nu va mai fi ca înainte). Și răspunde: „Au contraire, tout restera exactement pareil” (dimpotrivă, totul va rămâne exact la fel). Mai mult, crede că derularea epidemiei are un traseu remarcabil de normal. Și face o comparație între țările de vârf europene, găsind apropiate curbele epidemice. Occidentul, spune mai departe Houellebecq, „nu este etern și de ordin divin, și se va sfârși”. Atacă și problema vârstelor, cu morți în jur de 70 – 80 de ani. Se face atâta caz, dar aceste tendințe existau și înainte de coronavirus, ele se manifestă acum doar cu o nouă evidență. Și concluzia lui Michel Houellebecq este clară: „Nous ne nous réveillerons pas, après le confinement, dans un nouveau monde; ce sera le même, en un peu pire”(Nu ne vom trezi, după închisoare, într-o lume nouă; va fi la fel, puțin mai rău).

*

De peste două luni scriu despre pandemie și cred că observațile mele sunt asemăntoare cu ale lui, ba cred că am atins lucruri mult mai complexe decât o face, deocamdată, Houellebecq, aflat la prima atitudine față de fenomenul care ne doare. Nu o dată am scris că virusul e ceva normal și ne aduce aminte de condiția tragică a omului, ne face mereu să ne întrebăm ce este moartea (nu după grafice și statistici).

Dar eu nu sunt pesimist, în fond, nici Houellbecq nu este, este raționalist, este carterzian, ca toți francezii de condiție solidă. El îi citează pe Nietzsche și Flaubert, al căror tăiș seamănă cu al existențialiștilor sau al lui Milan Kundera, autori care sunt departe de a fi pesimiști, așa cum sunt taxați de unii.

Un creator adevărat nu poate fi pesimist, fiindcă prin definiție natura creației este vitalistă. Ba cred că pesimiștii sunt cei mai vitaliști dintre oameni, față de optimiști, care cred că nu au de umplut un gol, care nu au motivația pesimiștilor.

Cel mai vitalist autor pe care îl cunosc este Schopenhauer, considerat reperul fatalismului, care spunea că lumea nu are nici sens, nici scop. Dar toată filosofia sa dspre „inutilitatea existenței” este brodată cu o țesătură literară fascinantă, egalând „Dialogurile” lui Platon. Ce-ul este negativ, dar cum-ul este extrem de optimist. E o plăcere să-i citești cugetările triste datorită stilului său de o rară frumusețe.

I-am citit cu atentie pe toți filosofii lumii și am despre viitor o cu totul altă concepție decât scriitorii occidentali. Ca și decât cei americani. O dovedesc prin volumul ARTA SPERANȚEI, unde analizez speranța la români, pe diferite opere fundamentale, în frunte cu MIORIȚA. Șansa de a trăi ani de zile într-o bibliotecă precum Barnes & Noble, la New York, mi-a oferit posibilitatea să citesc cărți pe care nu le-am întâlnit niciodată în țara mea. Acolo m-am întâlnit prima oară cu opera Sf. Augustin, care mi-a trezit o revelație, făcându-mă să pun în aceeași familie cu CONFESSIONES cărțile mele religioase, în special EXISTĂ ȘI CHILIA.

Nu mai vorbesc despre ciclul CIVITAS INNOCENTIAE.

Ce vreau să spun cu acest exemplu? Că, așa cum a afirmat Edgar Papu, avem o vocație protocronistă și pesimismul (fatalismul lui Conta, Eminescu, Eliade etc.) ne vine nu din viziunea noastră despre lume, ci din faptul că nu suntem traduși, că nu suntem cunoscuți, că România nu face nimic pentru valorile ei. Ce triste sunt paginile lui Eliade despre România politică, nu despre oameni ca Blaga, Sebastian, Nae Ionescu și români în general! Avem numeroși scriitori valoroși, care pot sta oricând lângă Houellebecq, dar nu avem șansa lui, care s-a născut în Franța. Multe din opiniile pe care le citesc în România sunt mai interesante și mai curajoase decât ale unor scriitori celebri, celebri fiindcă s-au născut într-o țară ca Statele Unite, care știe să-și promoveze scriitorii și artiștii, care știe să facă dintr-un consumist ca Andy Warhol, de pildă, un Picasso American!

În topul artiștilor lumii, al celor mai vânduți, nu se află Rembrandt sau Michelangelo, ci o serie lungă de artiști americani de o valoare modestă, dar pe care banul colecționarilor îi face de neatins! Avem artiști mai valoroși decât mulți din top, așa cum am arătat în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, dar nu sunt cunoscuți, fiindcă puterea de la București îi ignoră, datorită lipsei ei de pregătire.

Situația se repetă și în cazul pandemiei, când autoritățile execută numai ceea ce primesc de la centru (UE), n-au nici un punct de vedere local, adaptat la realitate, dimpotrivă, mimează prost apocalipsa, sunt cu totul ridicoli, care în aceste zile își arată din nou amatorismul, când între „starea de uregfență” și „starea de alertă” au pus „starea de haos”! cine să mai creadă în acești mimi care simulează pandemia prin raportări de cifre false, deși unii medici declară răspicat că numărul de îmbolnăviri și de morți nu corespunde cu realitatea, adică multe pierderi nu sunt cauzate de coronavirus.

Exact ce demonstrează specilaiștii scrisorii căte Boris Johnson, primul ministru britanic. Cine să mai ia în serios aceste bazaconii de cifre, care explodează, fiindcă trebuie să ajungem și noi din urmă Franța, Anglia, Germania și celelalte țări dezvoltate, ca să justificăm de ce am primit ajutoarele . Însuși președintele Johannis s-a trădat când a declarat că am început starea de urgență cu visteria țării goală, iar acum avem în ea un miliard și cinci sute de mii de euro! Dar cu cele 3. 3 miliarde pentru IMM-uri, ce faceți? Vor ajunge unde trebuie? Ne îndoim. Adică, exact ca victimele din decembrie ’89, morții pandemiei au salvat onoarea celor care au confiscat-o. Dacă alde Iliescu au confiscat revoluția, de ce alde Iohannis să nu confiște pandemia?!

Dar pierderile economice sunt de zeci de miliarde! Iată spectrul viitorului, dacă nu punem rapid în practică soluțiile oferite de Alianța Free People! Ne putem baza pe mai departe pe pomana UE? Unii Rafilocoți pronostichează că vom mai sta în rahat încă doi ani! Doar atât?! Am trimis peste tot documentul primit din Anglia, inclusiv la președinție și guvern. Iată din nou link-ul unde îl puteți găsi:

https://sites.google.com/view/freepeoplealliance/home

E timpul să acționăm prompt, singuri, cu propiile noastre puteri, ca oameni sănătoși! Și să dovedim că mai suntem sănătoși!

Grid Modorcea