Cinstea numelui de român
Am citit undeva că marele gânditor german Martin Heidegger avea scris pe ușa cabanei lui de la munte următorul citat din Heraclit: „FULGERUL E TOTUL!” Pesemne că la rându-i intuise prețuirea înaltă pe care înțeleptul grec o acordase cu mii de ani înainte acelei clipe de lumină fantastică, fulgerul, care, pentru o fracțiune infinitezimală de viață, ucidea bezna nopții noastre. Există ceva tainic în această observație surprinzătoare, dincolo de realitate fizică atât de puternic evidentă a fenomenului în sine, ca și cum, pentru o clipă, Dumnezeu îți oferă privilegiul de a vedea adevărul, ascuns până atunci de bezna realităților meschine, ce te copleșesc și vor să se legitimeze cu de la sine putere, precum guvernatori fără scrupule ai vieții tale. Și poate de aceea, prin nu știu ce joc misterios al asociațiilor sufletești, m-am lăsat furat, la rându-mi, de gândul că-n întunericul cumplitei noastre istorii au apărut, din când în când, niște oameni-fulger, care, parcă, pentru o clipă, au luminat veșnicia din noi, făcându-ne astfel, ca tot pentru „o clipă” numai să ne cunoaștem cu adevărat cine suntem.
Într-una din cronicile sale, Dio Cassius, istoricul roman, afirmase plin de admirație că marele conducător dac, Decebal, putea transforma fulgerător o înfrângere în victorie. Și tot astfel, peste veacuri de întuneric istoric, marele voievod Mihai Viteazul, avea să zmulgă eternității clipa aceea de lumină sub care, după atâta timp, ne-am văzut unindu-ne apoi, unii cu alții, parcă dintr-o fulgerare!
Am dispărut și am apărut în veacuri parcă mai totdeauna doar pentru o clipă, cât să ne respire ființa, sub aceste fulgere proniatoare, căutând ca în secunda aceea sfântă de lumină să ne recuperăm viața și sufletul, înrobite de milenii de suferințe și întuneric. Astfel, și numai îmbrățișați de puterea acestui gând revelator, îl putem privi pe cel ce a descălecat în veacul ce a trecut, la vreme de cutremurătoare și sfâșietoare cumpănă a acestui neam românesc, generalul Ioan Dragalina. Omul-fulger, pe care secunda astrală a acestui popor îl aștepta să vină, murmurându-și în taină, ca pe o rugă, dreptul legitim de a-și reveni la marcă. Ceva a răsărit inexplicabil, din neamul prăbușit în spaime, rătăcit în infinite dureri, care, parcă sfida istoria, privind moartea direct în ochi, știind că dincolo de ea, se află veșnicia neamului său. Mergea pe front, în linia întâi, atât cu bravura marelui comandant de oști, dar și cu puterea unei sfinte icoane, ce aduna în jurul ei, oameni-rugăciuni, al căror suflet știa că n-o să moară niciodată, și de aceea, la îndemnul comandantului lor, plecau la luptă cu o cutremurătoare sfidare a Neantului.
„Din acest moment, am luat comanda armatei și cer imperios de la toți, de la general până la ultimul soldat, în primul rând apărarea cu viața al sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român!” Există în acest ordin, parcă o fulgerare a întregii ființe românești, ca și cum credința acestui neam ar ara, de la un cap la altul, propria istorie, spre a arunca în brazda sângerândă, sămânța demnității ei. Prin el, tot pentru o clipă, s-a ridicat o țară întreagă, ce rămăsese singură, prinsă de inamici ca într-un clește și părăsită tacit, egoist și pervers, de toți „aliații” ei, Marile Puteri, „prietenii noștri” de atunci și dintotdeauna. Ca o încununare, străbate prin acest ordin o sfântă imponderabilă, ce nu poate fi cuprinsă decât cu sufletul: „CINSTEA NUMELUI DE ROMÂN”, precum o fereastră a neamului, deschisă către Dumnezeu, pe care nimeni nu are dreptul s-o închidă.
Spunea undeva părintele Dumitru Stăniloae, că neamul este atunci când fiul se uită în ochii tatălui și-și vede strămoșii, iar tatăl, la rându-i, uitându-se în ochii fiului său, vede viitorul generațiilor. „Să fii cinstit, fiul meu, căci cinstea este apanajul omului demn. Muncește ca și când ai de trăit un veac, roagă-te lui Dumnezeu ca și când moartea bate la ușă.” Acesta a fost îndemnul pe care tatăl generalului Ioan Dragalina l-a lăsat ca pe-o binecuvântare acestuia, cu limbă de moarte, ca pe un sfânt testament, și care la rându-i, acesta l-a transmis fiului său, Virgil Alexandru Dragalina.
„Încrede-te în Dumnezeul părinților tăi și-n steaua ta, care întotdeauna te-a luminat!” Se aude, murmurat, rugăciunea omului-fulger, generalul Dragalina, înaintea cutremurătoarei încleștări cu inamicul net superior ca număr și dotare tehnică. Și n-ai cum să nu simți în ea vibrația tragică a singurătății de secole a acestui neam românesc, dar deopotrivă, și neclintita-i credință în singurul prieten, ce nu l-a părăsit nicicând de-a lungul Golgotei sale, Dumnezeu!
„Trupa care nu poate să înainteze, să moară pe loc!” Și ei, copiii țării, ostașii lui iubiți, țăranii soldați, au murit! Au murit cu mâinile încleștate pe arme, necedând nicio palmă din pământul sfânt al țării, dar cu fața spre Dumnezeu, ca astfel, de sub brazda în care se îngropau, să încolțească din nou Nemurirea noastră. Ce ordine morală, de nebiruit, străbate istoria sufletească a acestui popor, din neam în neam, ieșind la suprafață ca un fulger, pentru a ne vedea fața neîntinată: CINSTEA NUMELUI DE ROMÂN. Definește undeva Sfântul Nectarie din Eghina, jertfa. Ce este jertfa? Iar Sfântul răspunde: jertfa este atunci când sufletul poruncește trupului să moară pentru valori mai mari decât viața lui! Și tot astfel, sufletul țării de atunci, generalul Dragalina, poruncește armatei, de la general la soldat, adică trupului țării, să apere cu viața valori mai mari decât el: pământul sfânt al țării, vatra strămoșească și mai presus de toate, cinstea numelui de român. Căci el, marele conducător, opusese superiorității nete numerice și tehnice a inamicului, o tainică și imprevizibilă fortăreață de netrecut, pe care acesta nu avea de unde s-o cunoască. Acel ad mortem paratissimi (pregătiți oricând să moară), acel apetitus mortis (cu dorința de-a muri, pe care geograful latin Pomponiu Mela le atribuia poporului nemuritor dac. Ca un fulger străbate întunericul istoric, acest cutremurător ordin, ca și cum ar fi chemat la luptă, odată cu prezentul, întregul trecut tainic al acestui neam.
Ce forță a avut acest om de a putut transfigura fulgerător: fuga, spaima trupelor românești înfricoșate și copleșite de superioritatea numerică și tehnică a inamicului, derutate de indolența, oportunismul, amatorismul și, nu de puține ori, de lașitățile „comandanților de telefon”, cei care conduceau frontul de la distanță, rezervând „privilegiul” morții pentru cei mulți și obidiți și, care compromiteau, atunci ca și acum, atitudinea Nemuritoare a unui neam în lume? Să fii fost oare sfidarea dacică a morții, atunci când se plimba printre copiii lui iubiți, țăranii ostași ce-și duceau viața îngemănată cu moartea prin tranșee, spunându-le, cu zâmbetul pe buze: „Nu toate gloanțele sunt omorâtoare!”, ca apoi, aceștia, contaminați de incredibila lui seninătate în fața cumplitei fatalități, să meargă la Moarte ca la Nuntă? Tot ce-i posibil! Căci neamul acesta i-a recunoscut glasul ce venea din propriile lui străfunduri, neînțeles nicicând de lume, dar ascultat tot timpul de Bunul Dumnezeu. Și poate de aceea, când omul-fulger s-a frânt, ca să intre din nou în noaptea veșniciei, a lăsat în urmă-i un cutremurător fior, ce străbate istoria de atunci până azi, ca o VEȘNICĂ POMENIRE din neam în neam!
Dan Puric
