În magazinele Comturist găseai Coca-Cola și blugi Levi’s, dar trebuia să plătești cu dolari – pentru români erau interzise.
Bucureşti, anii ’70-’80. Pe Calea Victoriei, în holul Hotelului Intercontinental, pe litoral, în stațiunile montane – pretutindeni unde veneau turiști străini – apăruseră magazine ciudate. Pe firmă scria „SHOP”, iar pe vitrină era imprimat, vizibil, cu galben, simbolul dolarului: $.
Erau magazinele Comturist – o lume paralelă în mijlocul comunismului. Locuri unde găseai tot ce lipsea din magazinele „comerțului socialist”: Coca-Cola, Pepsi, blugi Levi’s, țigări Marlboro și Kent, deodorante Rexona, săpunuri Fa, ciocolată Toblerone, whisky Johnnie Walker, coniac Napoleon, casetofoane Sanyo și JVC.
Problema era una singură: trebuia să plătești în valută. Dolari, mărci, franci, lire sterline. Leii românești nu erau acceptați. Și asta într-o țară unde deținerea ilegală de valută era infracțiune penală.
Sistemul era simplu și brutal în același timp. Tu, ca român „normal”, cu leii tăi câștigați cinstit din salariu, te puteai consola cu îndemnul „ia de te uită” și răcori cu câteva înjurături pe adresa Partidului. Pentru că pur și simplu nu puteai cumpăra, legal, din acel magazin, nimic.
Shopurile constituiau modalitatea prin care regimul comunist făcea rost de valută de la turiștii străini care vizitau România. Prin intermediul acestor magazine, amplasate de obicei în holurile marilor hoteluri din țară, se strângeau sume foarte frumoase.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să stai cu nasul lipit de vitrina unui shop – nu era doar frustrare, era o lecție zilnică despre inegalitate într-o țară care se declara „egalitară”.
Un shop cu un amplasament foarte bun, într-o stațiune de pe litoral, înregistra într-un singur sezon vânzări de sute de mii de dolari, mărci, franci sau lire sterline. Cele bine amplasate puteau depăși un milion de dolari pe an.
Oferta era alcătuită din articole cu care turiștii străini erau obișnuiți în țările lor de origine: țigări Kent și Marlboro (50-80 cenți pachetul), răcoritoare Coca-Cola și Sinalco (40 cenți sticla), bere Tuborg, DAB sau Carlsberg (70 cenți cutia).
Băuturi fine: whisky Teacher’s, Jack Daniel’s sau Johnnie Walker, aperitive Cinzano sau Martini (4,5 dolari), Campari (6 dolari). Casete și benzi de magnetofon BASF, Philips, AGFA (între 1,80 și 4,50 dolari).
Electronice: radiocasetofoane mono sau stereo (între 296 și 495 dolari), televizoare color JVC sau Sharp (între 500 și 790 dolari), videocasetofoane JVC sau Sharp (între 1.015 și 1.073 dolari), magnetofoane Akai cu 3 capete (450 dolari).
Haine: blugi Levi’s (25 dolari), îmbrăcăminte de artizanat românesc (30-70 dolari), celebrele cojoace „alain delon” de la Vidra Orăștie. Parfumuri, cosmetice, încălțăminte occidentală – tot ce lipsea din magazinele normale.
Chiar și automobile Dacia! În 1983, o Dacia 1300 costa 4.500 de dolari, o Dacia 1310 LS – 5.500 de dolari. În 1989 prețurile scăzuseră: Dacia 1310 și 1410 – 2.600 dolari, Dacia Break – 2.800 dolari.
Toată afacerea era gestionată de Comturist, un departament specializat din cadrul Ministerului Comerțului Exterior și Ministerului Turismului. „Oferta” mărfurilor se stabilea anual printr-un ordin comun al celor două ministere.
Inițial, magazinele Comturist erau strict pentru vizitatorii străini. Era necesar un pașaport pentru a le vizita. Dar începând cu anii ’80, cerința s-a schimbat pentru a permite oricărui cumpărător care deținea valută străină să intre.
Te-ai întrebat vreodată cum arăta să te uiți la produsele pe care nu le-ai văzut niciodată în magazinele normale, știind că nu ai cum să le cumperi legal? Pentru că în anii ’80, shopurile erau vitrinele capitalismului în mijlocul socialismului.
Sursa principală de clienți legali o constituiau muncitorii care lucraseră în străinătate – trimiși de obicei în țări ca Libia, Siria, Irak – și care dețineau în mod legal valută. Ei veneau cu bonuri speciale cu care puteau să-și cumpere ce vroiau.
„Cei mai importanți clienți ai acestor magazine erau machidonii”, povestea un fost gestionar de shop. „Majoritatea erau oieri și aveau foarte mulți bani cash. Își cumpărau orice. După ei urmau turcii din Constanța, apoi cei care lucrau pe șantierele internaționale.”
Marinarii străini care staționau în porturile din Constanța, Galați, Brăila – greci, italieni, turci – intrau în shopuri și cumpărau. La cofetăriile din port roiau „bișnițarii” care cumpărau dolarii și mărcile de la marinarii străini. Un dolar se putea cumpăra cu 16-18 lei pe piața neagră.
Dar majoritatea românilor cumpărau ilegal. Existau metode de a „fenta” cumva interdicția de a cumpăra din „locul interzis”. Sau erai prieten cu vânzătorul. Sau cunoșteai pe cineva care cunoștea pe cineva.
„Am intrat o dată cu niște studenți străini, să le arăt exact ce voiam, dar mi-a tăiat fundul”, povestea un bucureștean. „De intrat în shop nu intram, că nu știam cine mă vede. Făceam Miliția percheziție acasă de câteva ori, pentru deținere de valută. Cineva probabil m-a turnat.”
Prin intermediul cunoscuților care lucraseră în străinătate se făceau cumpărături la comandă. Dacă doreai de exemplu o pereche de blugi Levi’s sau un video Sharp, lansai această solicitare în cercul tău de cunoscuți, ajungea la un deținător legal de valută, se achiziț
iona produsul din shop și apoi ți se livra, cu plată în lei, la un preț care să justifice efortul.
Shopistul vindea românilor numai dacă îi cunoștea și le făcea un curs de schimb, pentru că el avea de unde să ia valută. A fi gestionar de shop era un post extrem de căutat. Se dădea o bătălie acerbă pentru a deveni gestionar unic, pentru că atunci puteai să faci tot felul de manării.
Se spune că 90% din gestionarii shopurilor erau informatori ai Securității și restul de 10% pilosi. A fi informator era de fapt o condiție de bază pentru a prinde un asemenea post, dar chiar și așa concurența era cruntă.
„Erau shopişti care scoteau, pe perioada de vară, între 300.000 şi 500.000 de lei, banii lor. Erau ca un birou de schimb valutar”, povestea un martor. Salariile normale erau de 1.500-2.000 lei pe lună. Deci un shopist câștiga în trei luni de vară cât un muncitor în 15-20 de ani.
Principala manarie consta în dublarea mărfii. Se luau produse de la Comturist din București, se introduceau în gestiune, dar se procurau totodata și cantități suplimentare care nu se treceau în registre. Diferența se vindea pe cont propriu, la prețuri mai mici decât oficiale, dar în continuare la un profit enorm.
Dacă erau doi gestionari, începea imediat turnătoria. Unul îl tura pe celălalt ca să rămână singur și să facă afaceri. Securitatea știa exact ce se întâmplă, dar lăsa să meargă pentru că îi servea și pe ei sistemul.
În jurul shopurilor se creaseră rețele întregi de bișnițari, intermediari, cumpărători cu pile. Taximetriști care acceptau dolari pentru curse. Camerieri de hotel care făceau schimb valutar. Porteri care te puneau în legătură cu shopistul.
„Dacă aveai tupeu, puteai accepta și dolari pentru taxă și apoi să cumperi cu ei din shop”, povestea Marian Dumitrescu, taximetrist pe vremea aceea în București. „Dar era riscant. Dacă te prindea Miliția cu dolari la control, erai terminat.”
Spre sfârșitul anilor ’80, când România plătea datoria externă și se făcea economie de valută, au început să dispară din shopuri multe produse occidentale. În locul lor au apărut produse românești: ștergarele artizanale, covoare de Cisnădie, perdele de Pașcani.
Celebrele mașini de spălat AlbaLux fabricate la Cugir se vindeau cu prețuri între 50 și 100 de dolari. Pe rafturile cu aparatură electronică tronau televizoarele color românești marca Cromatic. Culmea ridicolului – televizoare românești vândute pe dolari românilor care aveau dolari.
În ultimii ani ai „epocii de aur”, pe rafturile shopurilor au apărut și alimente: pungi cu făină, zahăr și fasole. Da, ajunsese să fie nevoie de dolari ca să cumperi făină și zahăr în România comunistă.
Muncitorii români din străinătate nu mai erau plătiți direct în valută. Primeau bonuri cu care se puteau prezenta în shopuri să cumpere marfă. Doar că marfa devenise preponderent românească și din ce în ce mai proastă.
Filmul „Nea Marin Miliardar” din 1979, cu Amza Pellea, avea o scenă celebră cu un shop. Nea Marin, ajuns miliardar în dolari, intră triumfător într-un magazin Comturist și cumpără tot ce vrea. Sala de cinema se zgâlțâia de râs – pentru că toată lumea știa că în realitate românii nu aveau acces la shopuri.
După 1989, shopurile s-au transformat în magazine de tip duty-free. Apoi au dispărut complet din peisaj. A rămas însă amintirea lor. O amintire puternică, dat fiind că mulți adulți de astăzi se emoționează încă atunci când văd un pachet de Kent sau o sticlă de Coca-Cola.
Firma Comturist există și astăzi, prin Comturist SA, cu sediul în București. Având ca obiect de activitate „Comerț cu amănuntul în magazine nespecializate”. Dar nimeni nu mai știe că cândva era magazinul interzis românilor.
Astăzi, când găsim Coca-Cola la orice colț de stradă și blugi Levi’s în orice mall, e greu să ne imaginăm că cândva aceste produse erau disponibile doar în magazine speciale unde trebuia să plătești cu dolari. Că erau vitrine ale capitalismului în mijlocul comunismului, la care te puteai uita dar nu puteai să atingi.
Shopurile Comturist reprezentau poate cel mai vizibil simbol al ipocriziei comunismului românesc. Un sistem care predica egalitatea dar avea magazine speciale pentru privilegiați. Care condamna capitalismul dar vindea produse capitaliste pe dolari. Care îți spunea că trăiești în paradis dar îți arăta prin vitrină ce există în afară și nu poți avea.
Pentru o scurtă perioadă în istoria noastră – de fapt pentru două decenii – shopurile Comturist au fost locul unde visele românilor se loveau de realitatea crudă a sistemului. Unde puteai să vezi Coca-Cola și blugi Levi’s, dar nu puteai să le cumperi. Decât dacă aveai dolari. Sau pile. Sau tupeu să riști închisoarea pentru deținere ilegală de valută.
