Am visat că am demisionat. Da, eu, premierul și stăpânul vostru, Ilie Bolojan. M-am trezit transpirat, cu inima bubuind și un gol în stomac, nu de foame, că aia e pentru alții.
În vis, românii și România erau văduviți de priceperea mea unică de a conduce țara spre noi culmi de progres și civilizație. Cu forța, desigur, că altfel nu se poate. Am visat că românii vor avea bani să mănânce, că vor putea plăti facturile, iar moșii și babele vor avea, în sfârșit, dreptul să trăiască. Drept pe care m-am chinuit din răsputeri să-l subțiez, să-l ajustez, să-l „optimizez” bugetar.
Am văzut o Românie în care oamenii vor avea din nou bani de medicamente și mâncare în același timp. Ce risipă! Am visat că bursele copiilor vor reveni, că un nepriceput în ale economiei va micșora TVA-ul și CASS-ul, iar un alt inconștient va scădea taxele pe care eu, cu sudoarea frunții mele, le-am mărit metodic și responsabil.
Am visat că România nu va mai fi împinsă cu delicatețe spre pragul de „junk”. Că nu va mai sta la ușa ultimei trepte de investiții, cu BBB- și Baa3 agățate ca niște medalii pe un costum care nu mai vine bine. Am visat că investițiile vor începe din nou, că economia va respira și că oamenii vor mai și râde din când în când.
Și, în vis, românii nu doar că își vor plăti facturile, dar poate… poate chiar vor pleca în vacanțe. Vacanțe! Închipuiți-vă! Am visat că fratele meu de cruce va rămâne singur, singurel, la Primăria Capitalei. Că acei „câini” de la PSD vor insista ca bucureștenii să aibă căldură și apă caldă, să circule cu tarife decente cu STB-ul. Ce lipsă de viziune! Ce populism termic!
Doamne, fă ceva! România încă are o șansă istorică să-și oprească dezvoltarea. Să stagneze. Să învețe disciplina frigului și a facturii mărite. Să pot învrăjbi românii împotriva românilor, așa cum se cuvine într-un stat modern, eficient, bine împărțit în tabere.
Am visat că nu voi mai putea trimite zeci și sute de milioane de euro în Ucraina fără să dau socoteală nimănui. Că Moldova nu va mai primi energie electrică mai ieftină decât îmbuibații ăștia de români. Că nu voi mai putea fi împăratul care mi-am dorit să fiu.
Doamne, România nu merită liniște și prosperitate. Merită frig și întuneric. Merită lecții. Merită austeritate pedagogică. Oricine va veni în locul meu va strica tot ce am încercat eu să distrug cu atâta abnegație și talent. Toată munca mea de economist închipuit, de manager de județ ridicat la rang de salvator național, se va duce pe apa Sâmbetei.
M-am trezit brusc, cu palpitații, mi-am verificat funcția. Era încă acolo. Taxele, tot acolo. Frigul, la fel. Slavă Domnului. A fost doar un coșmar uscat. Și totuși, dacă…
Acest text reflectă o viziune satirică și provocatoare asupra politicii și a stării economice a României. Cum credeți că ar putea evolua situația în continuare?
