Suveranitate sub Asediu: Bucureștiul Paralizat și Prețul Tăcerii Noastre
Astăzi, Bucureștiul nu mai aparține românilor. Capitala noastră a devenit o cetate sub asediu, o zonă de excludere unde interesele străine primează în fața dreptului cetățeanului de a circula liber în propria țară. Orașul este sufocat de mașini de poliție, coloane oficiale și străzi blocate pentru a face loc liderilor flancului estic al NATO, reuniți în formatul B9. Dar dincolo de spectacolul de forță și de girofaruri, marea întrebare care rămâne pe buzele românilor este: pentru cine și pentru ce ne punem țara la dispoziție?
În inima Capitalei doarme în această seară Volodimir Zelenski, însoțit de soția sa, Olena, venind să ceară, ca de obicei, solidaritate și resurse pentru un război care pare să nu mai aibă sfârșit. Totuși, imaginea de „erou imaculat” pe care propaganda oficială încearcă să o impună este grav fisurată chiar de către oamenii din cercul său apropiat. În timp ce noi îi oferim onoruri și securitate, fragmente explozive dintr-un interviu recent al Iuliei Mendel, fostă purtătoare de cuvânt a administrației ucrainene, ne prezintă un portret tulburător: un lider descris drept „isteric”, „histrionic” și obsedat patologic de propria imagine. Mai grav, acuzațiile vizează mecanisme financiare uriașe care gravitează în jurul războiului, patronate de la vârf, în timp ce simplii pensionari ucraineni se zbat în mizerie. Deși aceste afirmații pot fi alimentate de resentimente personale, efectul lor psihologic asupra publicului care finanțează acest conflict nu poate fi ignorat. Românii au dreptul să se întrebe: este moral să sacrificăm stabilitatea economică a propriei națiuni pentru un lider despre care propriii colaboratori spun că tratează oamenii ca pe obiecte de unică folosință?.
Ceea ce este cu adevărat jignitor pentru demnitatea națională a României este modul în care „partenerul strategic” american a ales să trateze acest summit de la București. În timp ce noi blocăm orașul și ne pregătim de sacrificii, Washingtonul a trimis la masa negocierilor doar reprezentanți de rang secundar. Nu vedem la București nici președintele, nici vicepreședintele, nici șeful Pentagonului și niciun general de rang înalt; în locul lor, a fost trimis un oficial din zona controlului armamentului, Thomas DiNanno. Această absență a „greilor” americani este un semnal clar că România este privită mai degrabă ca o piesă de sacrificiu pe tabla de șah, și nu ca un partener respectat.
Simțim cu toții cum garanția americană, pe care s-a clădit securitatea noastră în ultimele decenii, devine tot mai rece și mai distantă. Ni se vorbește oficial despre „securitate transatlantică”, dar traducerea corectă pentru buzunarul românului este simplă: mai multe cheltuieli militare, mai multe impozite și o presiune insuportabilă asupra clasei de mijloc. Ni se cere să ne pregătim de război, să investim miliarde în înarmare, în timp ce americanii privesc tot mai detașat costurile pe care Europa, și în special România, trebuie să le suporte.
Există un risc real ca, în această frenezie a înarmării, liderii europeni să epuizeze complet resursele cetățenilor lor sub amenințarea unui conflict care ar putea fi evitat prin diplomație. Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă nu cumva suntem împinși spre repetarea tragediei celui de-al Doilea Război Mondial. Este cutremurător să observăm cum actualul climat european este dominat exclusiv de discursuri despre confruntare, în timp ce vocile care cer pacea sau o cale de ieșire din acest cerc vicios al violenței sunt aproape inexistente.
România nu trebuie să mai accepte statutul de spectator la propria sa epuizare. Nu putem sta „cu chiloții în vine” în fața amenințărilor externe, dar nici nu putem accepta să fim banca de finanțare a unor interese care nu ne aparțin. Trebuie să ne amintim că un stat puternic este acela care își protejează, în primul rând, propriii cetățeni și propria economie.
Notă: Sursa https://www.facebook.com/BranischiMihaiCristian
