Nu Plange!

0
617

Nu plânge!

 

Din cetatea mică, sărăcăcioasă, iată se îndreaptă spre cimitirul aflat în afara ei, cortegiul mortuar. Tristețea sfâșia aerul acelei zile senine, cu loviturile crunte ale unui cnut nevăzut. O mulțime de oameni cu capetele plecate în pământ urmau sicriul într-o liniște tăioasă se sfârteca tăcut ultimele rămășițe de nădejde. În mica cetate murise un tânăr și toți simțeau, cu întreaga lor făptură, că moartea făcuse încă o nedreptate. Știau cu toții ceea ce moartea nu voia să știe sau poate, în infinita și cumplita ei indiferență, nici n-o interesa, că cel ce-i căzuse victimă nevinovată era unicul fiu al unei văduve. De sus, din turnul cetății ce se înălța la poarta de intrare străjuită de ziduri groase, se putea vedea trupul înconvoiat de durere al mamei văduve ce-și ducea pe ultimul drum singurul fiu. Mergea încet mama în urma sicriului, ca și cum nu ar fi vrut să-și trezească cumva copilul din somnul adânc de care fusese cuprins. Cufundată cu capul în propria ei inimă, la fiecare bătaie a ei, își aducea aminte cu toată ființa, de clipa în care l-a născut. Atât simțea, biata femeie rămasă la bătrânețe fără de niciun sprijin, cum parcă țărâna pe care o călca cu pașii ei zdrobiți de durere ofta din greu. Din când în când, prin ceața suferinței vedea cum praful drumului se dă pentru o clipă la o parte ca să facă loc unei lacrimi căzute de pe obrazul ei îmbătrânit brusc de durere.

„- NU PLÂNGE!”, i se păru că auzi o șoaptă venită din altă lume, ca o neașteptată mângâiere.

Tresări și pentru prima oară ridică ochii din pământ. Lângă ea, un tânăr cu barbă și părul lung castaniu, ușor căzut pe umeri, de-o frumusețe luminată din alt timp, cu ochii mari, pătrunzători, în care se odihnea infinitul unui iubiri necunoscute până atunci de oameni, o privea. Văzu cum OMUL acesta nou, străin de cetate, ce purta parcă cu sine întreaga demnitate pierdută a unei omeniri rătăcite, ce pășea desculț și liber peste umbra morții, se apropie de sicriu. Îl privi pe cel ce sta scufundat fără de viață în el, îi mângâie ochii închiși, perdeaua aceea cumplită pe care nimeni și nimic n-o mai putea da la o parte, ca să pătrundă din nou viața și, întinzând mâna peste somnul rece și fără de vise ce-l cuprinsese pe fiul mamei văduve, spuse:

„- TINERE, ȚIE ÎȚI ZIC, SCOALĂ-TE!”

Și ca la un semn, viața înmugurii din lutul neiertător al morții.  Mai întâi ca o simplă tresărire, un suspin ce se transformă într-o privire vie și apoi, într-un cuvânt. Oamenii din jur priveau înmărmuriți. Cortegiul morții se întâlnise cu VIAȚA. Și-atunci s-au speriat, apoi au căzut în genunchi, întinzând mâna spre acel tânăr care făcuse minunea, stigând din răsputeri:

„- Prooroc mare s-a ridicat între noi!… Dumnezeu a cercetat poporul său!”

Apoi au văzut cu toții cum acel „prooroc” l-a dat înapoi pe tânărul înviat mamei sale. Așa ne spune Evanghelia despre acel episod din scruta viața a lui Iisus pe acest pământ, intitulat: „Învierea copilului văduvei din Nain”. Da!… Toți s-au minunat atunci de neașteptata minune ce zdrobise prin doar câteva cuvinte umbra neiertătoare a morții. Dar în schimb, nimeni n-a observat că în spatele lor se ascundea forța de nebiruit a unei infinite iubiri de OM. Cine să vadă că pentru întâia oară coborâse MILA pe pământ? Bieții orbi, cu sufletele lor secătuite de rugile neprimite de zeii lor morți și veșnic speriați de cezarii nemiloși ai veacului. Pesemne, de aceea le-a fost atât de ușor puțin mai târziu ca să-l crucifice ce acest tânăr minunat, „proorocul” în fața căreia îngenunchiaseră. Căci niciunul dintre ei nu știa că între minunea acelei învieri din morți și prezența acelui prooroc se afla o infinită și neomenească iubire de OM. Și tot de aceea niciunul dintre ei, în fața acelei cutremurătoare și unice dureri de mamă ce-a zguduit lumea de mii de ani, nu s-a dus la picioarele acelei sinistre cruci, ca s-o mângâie pe cea care-și îngropa copilul răstignit în propria inimă, s-o mângâie și să-i spună doar atât: NU PLÂNGE!… Nimeni!

Și totuși de ce, după atâta timp, din oceanul NERECUNOȘTINȚEI noastre, acum, în plin dezastru omenesc pe care îl trăim cu toții, se aude din nou, ca o sfântă și mântuitoare mângâiere șoapta singurului Dumnezeu care a plâns vreodată pentru noi: NU PLÂNGE!

 

 

                                                                                                                     Dan Puric