Cu aprobare de la Partid: cum se pleca în comunism într-o excursie în străinătate (amintiri)
Numai ce intrasem în anul I la Facultatea de Litere din București, că îi auzeam pe colegii mei mai mari pronunțând în permanență un nume: Preoteasa. Mereu se vehicula pe holurile facultății: „Am fost aseară la Preoteasa!”, „Mă duc mâine la Preoteasa!”, „Mergem la Preoteasa?” M-am lămurit destul de repede că magicul cuvânt, repetat cu insistență, se referea la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, situată în spatele Operei Române, foarte aproape de căminele studențești „6 Martie” (cum le numeam toți pe atunci) de lângă Facultatea de Drept.
Casa Studenților „Grigore Preoteasa”, care purta numele unui demnitar comunist ce, în 1957, își pierduse viața la Moscova, într-un accident de avion, era în multe privințe o „oază de libertate” în timpul regimului comunist. Aici puteau fi văzute filme care rulau în regim de „Cinematecă”, după care aveau loc dezbateri incitante, unde de departe vedeta era D. I. Suchianu, strălucit critic de film și eseist, ale cărui intervenții le urmăream mereu cu o plăcere uriașă, mai ales că îi citisem cu pasiune multe dintre vechile lui articole din perioada interbelică, publicate în revista „Cinema”.
Aici, la „Preoteasa”, puteau fi ascultate, într-o atmosferă studențească electrizantă, concertele celor mai bune formații pop-rock din România, pe care am avut astfel prilejul să le văd pe viu… „la lucru”. Tot aici, la „Preoteasa”, am luat primul interviu din viața mea, iar cel pe care l-am avut în față a fost nimeni altul decât deja celebrul încă de pe atunci Ovidiu Lipan „Țăndărică”, proaspăt trecut de la „Roșu și Negru” la „Phoenix”. Ca o paranteză, interviul cu „Țăndărică” despre muzica rock și pasiunile lui muzicale, predat unei reviste studențești, nu mi-a fost publicat niciodată!
De asemenea, la „Preoteasa”, urmăream concerte de jazz, mergeam să văd talentata trupă de teatru studențesc „Podul” ori să ascult dezbateri pe teme sportive, cu invitați de seamă și aspecte care nu se publicau în presa de atunci, controlată de Cenzură.
Nu știam însă pe atunci că această „oază de libertate” de la parterul Casei Studenților avea la etaj câteva birouri ale oficialilor regimului care se ocupau… „cu probleme de tineret”, cum se spunea pe atunci. Întrucât m-am ținut întotdeauna departe de oficiali și oficialități, n-aș fi crezut că voi fi nevoit să ajung cândva într-unul dintre aceste birouri.
În toamna lui 1977, când ajunsesem în anul IV de facultate, m-am înscris la Biroul de Turism pentru Tineret (BTT) din București pentru o excursie organizată de Revelion în Polonia. Într-o țară socialistă, așadar! Ca să mă pot înscrie în excursie, a trebuit să iau o serie întreagă de aprobări de la secretariatul facultății noastre. Erau așa de multe, încât te bătea gândul să abandonezi. De altfel acesta era și scopul: să ți se facă lehamite și să te lipsești!
Aprobările luate de la facultate n-au fost suficiente. Mai trebuia una! Cea mai importantă! Astfel că ultima „probă” a parcursului meu „inițiatic” pentru a putea merge în Polonia a fost chiar la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”. Aici, printr-o audiență la un oficial al Partidului, responsabil cu „probleme de tineret”, trebuia să obțin ultima hârtie, o ultimă semnătură care îmi deschidea drumul înscrierii în excursie.
Am ajuns așadar, pentru prima dată, într-unul dintre birourile de la etaj, unde, după mai multe încercări nereușite (pentru că oficialul nu era niciodată acolo), am reușit într-o seară să-l găsesc. M-am prezentat și i-am expus „cazul”: vreau să merg într-o excursie în Polonia prin BTT.
— De ce vrei să mergi în Polonia? m-a întrebat sec tovarășul de la Partid, care afișa siguranța celui stăpân pe situație și de care depindeam pentru a-mi scrie pe un colț de cerere A4 un simplu „da”.
Răspunsul meu că pur și simplu vreau să călătoresc în vacanța de iarnă (nu se spunea vacanța de Crăciun în comunicările oficiale!) ca să vizitez Cracovia și Varșovia, nu l-a mulțumit. S-a uitat lung la aspectul meu nonconformist, m-a întrebat de ce port plete și a făcut apoi câteva ironii la adresa mea, dându-mi de înțeles că dorința de a mă înscrie în această excursie e complet nejustificată, întrucât nici nu mi-am văzut măcar țara. Era un tertip obișnuit al oficialităților regimului: înainte trebuie să-ți cunoști țara și apoi, eventual, te poți gândi la o excursie în străinătate.
— Bănuiesc eu, a continuat tovarășul de la Partid, că tu vrei să treci granița și să fugi în Germania! Știi că Polonia are graniță comună cu Germania? Dacă treci înot fluviul Oder, ajungi în Germania!
Am rămas perplex! Da, știam că Polonia are graniță cu Germania, pentru că geografia a fost pasiunea mea în școală. Dar tot atât de bine știam – m-am gândit imediat în sinea mea – că, dacă treceam înot Oderul (fraudulos, așa cum sugera oficialul!), ajungeam în R.D.G., nu în R.F.G, așadar rămâneam tot în „lagărul socialist”. Mi s-a părut de un absurd imens ideea insinuată, că aș fi putut trece Oderul din Polonia în Germania în miezul iernii.
Explicațiile mele că nici nu mă gândisem măcar la așa ceva (ceea ce era adevărat!) nu mai păreau să aibă nicio valoare în fața zâmbetului superior de refuz al oficialului. Situația mi se părea pecetluită când, spre surpriza mea, acesta a adăugat la un moment dat, plictisit, ca o concluzie:
- Uite, îți fac acest hatâr și te las să pleci!
Așadar, doar printr-un „hatâr” (chiar acesta a fost cuvântul lui!) al unui activist de partid am putut să plec în excursia (cu grupul!) din Polonia. Atunci am înțeles că la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa” existau două niveluri incompatibile, două lumi: oaza de frumusețe studențească de la parter, unde mă simțeam ca într-o Românie liberă, și atmosfera birourilor de la etaj, unde am întâlnit – vai! – partea închistată din România acelui timp.
Cine ar mai crede astăzi că în regimul comunist, pentru a pleca într-o călătorie în străinătate, trebuia să îți alcătuiești un întreg dosar? Și nici măcar atunci nu erai sigur că vei putea călători!
P. S. Plecat în acea excursie în Polonia, am constatat că pe lângă ceilalți tineri din grup, „participa” și un bărbat ceva mai copt. Părea că vrea să fie prieten cu fiecare dintre noi. Doar că era tuns și îmbrăcat altfel. Și dădea unele răspunsuri cam bizare la unele dintre glumele noastre. Știți, desigur, cine era acesta!
Foto:
În anii studenției, cu „ținuta standard” pentru Ateneu.
Sursa facebook adrian savoiu
