În fiecare zi de 1 ianuarie, gândul publicului românesc zboară, măcar pentru o clipă, către cel care a fost, probabil, cel mai mare „rău” al ecranului nostru: Gheorghe Dinică. Născut oficial în prima zi a anului 1934, deși venise pe lume chiar în ziua de Crăciun a anului 1933, Dinică a lăsat în urmă o moștenire culturală de neegalat, fiind considerat de colegi precum Horațiu Mălăele un actor de geniu.

„Ticălosul de serviciu” care a refuzat odele comuniste

Puțini actori au reușit să întruchipeze atât de magistral ticăloșia, încât publicul să îi confunde cu personajele lor. Cine ar putea uita replica trădătorului Bastus din „Columna”: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și care m-a hrănit!”? Sau celebrul apel disperat al lui Lăscărică: „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”. Această din urmă replică a devenit atât de populară încât copiii îl strigau pe stradă, iar actorul le răspundea în stilul său caracteristic, hâtru și tăios.

Interesant este că imaginea sa de „ticălos de serviciu” i-a servit drept scut în perioada comunistă. Nici măcar activiștii regimului nu și-au putut imagina un personaj cu o figură atât de „dubioasă” recitând ode patriotice pentru Nicolae Ceaușescu, astfel că Dinică a fost scutit de „îndatoririle artistice” umilitoare ale epocii.

Din cartierul Giulești, pe marile scene ale lumii

Viața lui Gheorghe Dinică nu a fost mereu presărată cu aplauze. Crescut în cartierul Giulești, într-o lume a periferiei, actorul a cunoscut vitregiile sorții încă de mic. A supraviețuit miraculos bombardamentului din 4 aprilie 1944, fiind scos din pivnița casei distruse de suflul exploziei. Înainte de a deveni celebru, a lucrat ca poștaș și a vândut ziare, făcând primii pași în actorie ca amator, alături de Ștefan Radof.

Deși a devenit un pilon al Teatrului de Comedie și al Teatrului Național din București, drumul său spre succes a fost marcat de perseverență: a dat admiterea la Teatru de trei ori înainte de a fi acceptat. Odată ajuns pe platourile de filmare, Dinică devenea un profesionist desăvârșit, a cărui prezență îi inhiba adesea pe actorii tineri sau pe membrii echipei tehnice. Cu peste 70 de filme la activ, printre care „Felix și Otilia”, „Prin cenușa imperiului” și „Filantropica”, el a rămas în memoria colectivă prin replici legendare precum: „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană!”.

Boemul liber și „fratele de suflet”

Dincolo de ecran, Gheorghe Dinică a fost un mare boem, un spirit liber care își găsea bucuria în serile petrecute la restaurantul „Șarpele Roșu”, cântând alături de Nelu Ploieșteanu. „Am fost, întotdeauna, liber ca pasărea cerului”, mărturisea el, subliniind că succesul a fost singura hrană care l-a făcut să uite mizeriile vieții.

Deși a trăit mare parte din viață ca un „lup neîmblânzit”, la vârsta de 60 de ani și-a găsit liniștea alături de Gabriela Georgeta, femeia care a reușit să pună ordine în „dezordinea” existenței sale.

Poate cea mai frumoasă poveste de prietenie din lumea artistică a fost cea dintre Dinică și Marin Moraru. Deși firi opuse — Dinică, un „profesionist” al paharului, iar Moraru, un om care nu consuma deloc alcool — cei doi au fost inseparabili timp de șase decenii. Copilăria comună în Giulești și anii petrecuți pe scenă i-au transformat în „frați de suflet”. La moartea lui Dinică, pe 10 noiembrie 2009, Marin Moraru a simțit că o parte din el s-a rupt definitiv.

Gheorghe Dinică a plecat la vârsta de 75 de ani, dar amprenta sa asupra culturii românești rămâne vie, amintindu-ne mereu de geniul celui care a știut să transforme „nemernicia” în artă pură.