Decizia Guvernului României de a majora taxele reprezintă o soluție facilă din punct de vedere administrativ, dar profund greșită din perspectivă economică și socială. Majorările fiscale vin într-un moment în care costurile de trai au explodat, iar veniturile populației nu reușesc să țină pasul cu inflația, erodând constant puterea de cumpărare. În acest context, creșterea poverii fiscale riscă să adâncească problemele existente, nu să le rezolve.
În ultimii ani, românii s-au confruntat cu scumpiri succesive la energie, alimente, chirii și servicii de bază. Inflația cumulată a depășit cu mult ritmul de creștere al salariilor, în special în sectorul privat și în zonele cu valoare adăugată scăzută. Pentru o mare parte a populației, venitul lunar este deja insuficient pentru a acoperi cheltuielile esențiale. În acest peisaj, majorarea taxelor – fie că vorbim de impozite directe, indirecte sau contribuții – acționează ca un șoc suplimentar asupra bugetelor gospodăriilor.
Din punct de vedere economic, această abordare este contraproductivă. Creșterea taxelor reduce consumul, iar consumul este unul dintre principalii motoare ai economiei românești. O populație cu venituri reale în scădere va cheltui mai puțin, ceea ce va afecta în lanț mediul de afaceri, investițiile și, în final, veniturile bugetare pe care Guvernul încearcă să le majoreze. Istoria recentă arată că presiunea fiscală excesivă nu duce automat la încasări mai mari, ci poate stimula evaziunea, munca la negru și optimizările fiscale agresive.
Mai mult, impactul asupra mediului antreprenorial este semnificativ. IMM-urile, deja vulnerabile în fața costurilor ridicate cu energia, creditarea scumpă și instabilitatea legislativă, vor resimți direct aceste majorări. În loc să fie încurajate să investească, să creeze locuri de muncă și să crească productivitatea, firmele sunt puse în situația de a-și restrânge activitatea sau de a transfera costurile către consumatori, alimentând un nou val de scumpiri.
Problema de fond nu este nivelul taxelor, ci eficiența cheltuirii banului public și capacitatea statului de a colecta corect veniturile existente. România are în continuare una dintre cele mai mari rate de evaziune fiscală din Uniunea Europeană și un aparat public perceput ca fiind ineficient și supradimensionat. Fără reforme structurale reale – digitalizare, reducerea risipei, prioritizarea investițiilor și combaterea evaziunii – majorarea taxelor nu este decât o soluție temporară, cu efecte negative pe termen mediu și lung.
În concluzie, creșterea taxelor într-un context de trai tot mai scump și venituri stagnante este o decizie care riscă să penalizeze exact segmentele active ale economiei și populația deja vulnerabilă. În loc să apese și mai mult pe contribuabilii corecți, Guvernul ar trebui să își asume reforme curajoase, să îmbunătățească administrarea fiscală și să recâștige încrederea cetățenilor. Fără aceste măsuri, orice majorare de taxe va fi percepută nu ca o soluție, ci ca o povară suplimentară impusă unei societăți deja aflate sub presiune.
