Se trezeşte raiul din mine
și-și caută sprijin
peste marginea trupului,
în liniștea brațului tău de bărbat.
Toamna alintată-n vin,
cu respirația întretăiată
îmi curge prin vene,
căutând cuiburi de privighetori,
în timp ce eu cresc munții inimii mele
până la cer,
de unde aduc lumina-n
sâmburii de lună, prin onirice culori şi-un somnifer.
Şi dacă exist pierdut printre semeni, le crestez semne pe carne fierbinte, aşa cum smulg tulpina din rădăcină, precum o furioasă furtună, să ghicesc tot ce-au primit, dincolo de cuvinte.
Fulg, iarnă, zăpadă; iară prin burg, copacii să cadă, răpuşi de-un cumplit ger.
Mi-au golit epitafele pe sfintele cruci, şi o nihilistă baladă, despre cum totul în lume-i complet efemer.
Unde te duci, aşa degrabă? Nu-mi spune, nu-mi răspunde, chiar nu îmi pasă, ceasule! că din nou, te-ai schimbat.
Cât sunt încă-n viață şi perfect nevătămat, lasă-mă zăcând în ignoranță grea de cavou, de cei ce se roagă lui Lucifer, ca al lor unic împărat.
Nimeni şi nimic nu rămâne, doar destule fabule, ce n-au vreun concret sens anume.
Când încerc să înțeleg chiar tot ce-mi spune prin vocabule, mintea se ascunde prin glume fără scrupule.
de Trăistaru David, scrisă împreună cu Angelica Liliana Catcovan
