ALEGETI-DAN PURIC

0
140

Alegeți!

 

Scrie undeva marele savant român, doctorul Nicolae Paulescu, că orice vietate, animal sau plantă, are nevoie de un mediu ambiant ca să poată trăi, mai puțin grâul, care scos din amforă, după 400 de ani și dându-i-se o picătură de apă, germinează. Și nu știu de ce, în clipa aceea, citind acele rânduri, gândul m-a dus fulgerător la profunda și atât de paradoxala observație pe care Mircea Vulcănescu a făcut-o referitor la existența noastră ca neam, pe parcursul unei istorii nefaste de la un capăt la altul. Marele gânditor român afirma că am dăinuit, trăind mai mult în virtualitate. A se face diferența cu existența în virtual a generației noi condamnate în marele acvariu social în care până și sistemul nervos răspunde la comenzi digitale. Virtualitatea este în concepția acestui mare martir al închisorilor comuniste acea latență care așteaptă tacit oportunitatea picăturii de apă care, odată sorbită cu toată ființa, a făcut poporul acesta să mai traverseze câte un secol de istorie cinică, criminală și indiferentă, în care mutilarea omului de către om s-a arătat să fie cea mai stabilă constantă a așa zisei civilizații. Acest profund refuz de-a participa la istorie pleacă dintr-un evident instinct de conservare arhaic, dar și mai evident, dintr-o radicală lipsă de afinitate cu registru mental, emoțional și, în ultimă instanță, sufletesc, dacă se poate spune, al cotropitorului. Având pământ, ape, bogății naturale de excepție, firea poporului român n-a fost cea a cuceritorului ce a venit peste el, veșnic flămând, frustrat, dominat nu numai de stringente nevoi, ci de o lăcomie congenitală. Și poate de aceea, acest popor a avut și are un fel de înțelepciune a îndurării vicisitudinilor, oricât de tragice ar fi, găsind întotdeauna în suferință un rost și un sens mai înalt al existenței sale.

Popor născut cu ochii spre CER, având intuiția transcendenței și de aceea, încreștinat cel mai firesc dintre popoarele lumii, a avut, are și va avea nespus de suferit pentru acest imens privilegiu, CREDINȚA ÎNNĂSCUTĂ. Așa ceva nu poate și nu va fi niciodată tolerat de cei căzuți în robia subsolului ființei. Un soi de gelozie furibundă pe acest gen de libertate profundă, care nu are nevoie să se legitimeze prin nicio constituție a lumii.

„Poporul român a ieșit în istorie, nu pentru că a putut, ci pentru că nu a mai putut!”, afirmă undeva Mircea Vulcănescu. Pentru alții, a face istorie este un act de prestigiu, dar nu pentru acest popor român. Pentru el, intrarea în istorie a fost și va fi întotdeauna o concesie disperată, făcută timpului efemer, pentru a-și putea apăra cu toate forțele ființa neamului său în lume. Această imensă, imprevizibilă, inexplicabilă și răturnată perspectivă asupra lumii a bulversat și bulversează încontinuare până la isterie pe mulți intelectuali de aiurea și autohtoni, care citesc nemărginirea sufletească a unui popor prin binoclul întors al punctului lor de vedere, prizonieri de compătimit al unei iremediabile infirmități sufletești. Distanța nobilă față de moarte interpretată ca fatalism, boicotul istoriei ca neputință sau lașitate, jertfa creștină ca inutilitate, ochii omului mărginit, care ne privesc, condamnându-ne că ne-am permis să existăm altfel decât ei într-un spațiu sufletesc pe care nu-l vor atinge niciodată și de aceea iritați tacit până la o cronică nevroză de această inexplicabilă dăinuire a noastră.

Afirmă undeva marele matematician german David Hilbert că un om inteligent are o mare perspectivă asupra vieții, unul mai puțin inteligent are o perspectivă mai mică, altul și mai puțin inteligent și mai mică și tot așa până când apare punctul de vedere. Raportat la perspectiva omului de spirit, acesta din urmă aparține imbecilului. ALEGEȚI!

 

 

Dan Puric