🇷🇴 A existat cândva Ion Munteanu.
Este trist, de-a dreptul dureros, că despre unul dintre eroii de pe Wembley nu găsești nicio fotografie adevărată. Nu una care să-l arate în alergare, cu ochii spre minge și inima spre echipă, ci doar urme vagi, nume în șiruri de statistici. Poze cu rezoluție inexistă pe care ne chinuim să o facem acceptabilă. În schimb, îi vedem zilnic pe toți groparii fotbalului românesc, împăunați prin studiouri și birouri, înconjurați de biblioteci care adună praf, căci ei nu trec niciodată de prima pagină.
Ion fost genul de fotbalist care a încântat, a fost un artizan, un diamant al Regiei. Și totuși, în mai 1981, când România înfrunta Anglia la Londra, Munteanu a fost acolo. Acolo, pe gazonul sacru al fotbalului mondial, el a fost parte dintr-o generație care a avut curajul să viseze. Nu cuvintele îi defineau, ci faptele. Nu discursurile despre reformă, ci fiecare metru alergat în numele unei echipe.
S-a născut la Buria și a murit prea devreme, la doar 50 de ani. Dar între aceste două borne scurte, viața lui s-a învolburat ca o partidă dusă pe muchie de cuțit. 281 de meciuri în tricoul lui Sportul Studențesc, o echipă care a fost, pentru o clipă, mai aproape de literatură decât de statistici. A fost un campion al subtilității, al jocului curat, al ideii că fotbalul poate fi o formă de poezie într-o țară în care poezia a fost, deseori, un act de supraviețuire.
Se spune că atunci când un om moare, devine poveste. Dar Munteanu pare să fi devenit mai degrabă o absență. Una care doare. O tăcere în rândurile unei generații uitate, alături de alți jucători pe care memoria noastră i-a pierdut printre statistici și fișiere rătăcite. Nu avem poze cu el, dar avem un rezultat: Anglia 0 – România 0. Și în spatele acelui scor, rămâne umbra lui, tăcută, verticală.
Poate că într-o altă lume, într-o bibliotecă ideală visată de Borges, Ion Munteanu are o carte întreagă dedicată lui. Poate că, acolo, fiecare meci e păstrat pe o pagină de manuscris, iar memoria nu poate fi arsă, nici ignorată. Dar în lumea noastră, reală și crudă, el e doar o frază rostită în șoaptă de către cei care mai știu ce a însemnat acel 1981. Și poate, într-un colț de stadion vechi, în miros de iarbă tăiată, cineva încă își amintește cum alerga Ion Munteanu și cât de mult a iubit jocul. Și de cât de mult a iubit pe Sportul Studențesc.
📷RomanianSoccer
