🇷🇴 Pentru unii „Tulburel”, pentru alții cel mai mare căpitan din istoria vreunei echipe de club din România.
În Brăila, într-o zi de început de toamnă din 1954, se năștea un băiat firav, dar cu o lumină în ochi care prevestea ceva aparte. Tudorel Stoica. N-a crescut cu pancarte, nu s-a anunțat cu surle și trâmbițe. A învățat fotbalul din instinct, din stradă, din pasiune. A început la Galați, pe terenuri bătătorite, comuniste, măcinate. Dar în 1975, Steaua i-a deschis porțile … și de acolo a început legenda.
Ajuns în Ghencea, Stoica nu s-a impus prin forță sau exuberanță. Era tăcut, calculat, ca un ceas elvețian în mijlocul unui joc pasional. Avea tehnică, viziune, dar mai ales avea o eleganță care nu putea fi învățată. În curând, a devenit creierul echipei, cel prin care treceau toate. Și, fără să-și dorească neapărat, a primit și banderola de căpitan. 369 de meciuri și 43 de goluri avea să strângă în tricoul Stelei, nimeni n-a mai atins vreodată aceste cifre.
Anii ’80 au fost anii de aur ai Stelei, iar Tudorel a fost busola acelei generații. A câștigat tot ce se putea câștiga în România, campionate, cupe, dar momentul de glorie a venit în 1986, la Sevilla.
Steaua câștigă Cupa Campionilor Europeni, performanță uluitoare, dar Stoica privește finala de pe margine, suspendat, dar el a fost acolo. A fost în ghiuleaua lui Lăcătuș, pasa în plasă a lui ”Găboajă” sau la paradele ”Ursului”. A contribuit însă decisiv până acolo, și mai târziu, în Monaco, a ridicat Supercupa Europei cu mâna dreaptă tremurând ușor. Era victoria tuturor, dar mai ales a lui.
Și-a făcut datoria și la echipa națională, de 15 ori a îmbrăcat tricoul României. Nemeritat de puțin.
Când a împlinit 35 de ani, a plecat pentru o scurtă aventură la RC Lens, în Franța. A jucat un sezon, fără să marcheze, apoi s-a întors acasă, la Steaua, pentru o ultimă reverență. După retragere, n-a părăsit fotbalul, a antrenat, a format tineri, a vegheat din umbră. A pregătit naționala de tineret, a fost antrenor secund la clubul pe care l-a slujit, apoi scouter pentru Anderlecht, căutând viitori Stoica în ochii copiilor care loveau mingea cu vis.
În 2008, statul român l-a decorat. Un gest simbolic, dar meritat. A fost și rămâne căpitanul discret al unei echipe care a schimbat istoria fotbalului românesc, iar astăzi rămâne fidel celor două culori care i-au dat tot.
Liniște, vorbește Căpitanul!
📷Steaua, povestea unei legende – Cătălin Oprișan
