Aleksei Navalnîi, unul dintre cei mai cunoscuți și mai vocali opozanți ai lui Vladimir Putin, face parte dintr-un lung șir de disidenți ruși care au plătit cu viața faptul că și-au sfidat conducătorii și au luptat pentru democrație.
Cu fix o lună înainte de alegerile prezidențiale din Rusia , decesul disidentului Aleksei Navalnîi a fost anunțat de la penitenciarul IK-3 din apropierea Cercului Arctic unde era închis – în urma unei condamnări la 19 ani de închisoare pentru extremism –,cauza fiind „moarte subită“.
În 2020, Navalnîi a fost otrăvit cu noviciok, unul dintre cei mai letali agenți toxici produși vreodată. Despre ce înseamnă moartea lui Navalnîi și care mai este viitorul opoziției în Rusia , „Weekend Adevărul“ a discutat cu istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic. De asemenea, acesta a explicat de ce rușii nu au reușit să scape de autoritarism, cu toate că în anii ’90 începuse un proces promițător de democratizare, dar și care au fost cauzele deportărilor din Cecenia, din februarie 1944, eveniment care a fost declarat genocid de către Parlamentul European, printr-o rezoluție adoptată în 2004.
„Weekend Adevărul“: Vestea morții lui Aleksei Navalnîi a căzut ca un trăsnet în cancelariile occidentale, cu toate că existau date care să arate că acesta va sfârși asasinat de oamenii lui Putin. Este acesta sfârșitul disidenței politice serioase în Rusia sau mai există oameni importanți care să i se opună fățiș lui Putin?
Cosmin Popa: Pentru mine este foarte clar că atâta vreme cât există deținuți politic în Rusia, putem spune că există opoziție. Și deținuți politic există în Rusia. Navalnîi a fost poate cel mai important și cel mai periculos pentru regim, dar nu este singurul. Mă gândesc la Kara-Murza (n.r. – activist politic rus, cu cetățenie britanică, ce a fost condamnat în Rusia la 25 de ani de închisoare), mă gândesc la Sasha Skocilenko, pictorița care a primit șapte ani cu executare și sunt atâția oameni care au primit pedepse foarte concrete cu executare, pedepse de pușcărie, în urma unor atitudini pe care regimul politic le-a considerat ca fiind de opoziție. Deci există opoziție în Rusia atâta vreme cât există deținuți politic și există oameni care marchează, așa cum pot, într-un fel sau altul, moartea lui Navalnîi într-o închisoare rusească. Când depui flori, îți arăți opoziția față de regim. Când faci declarații critice, îți arăți opoziția față de regim.
Câtă putere mai are opoziția rusă în condițiile în care tocmai a pierdut un important lider și în ce măsură este populară în rândul populației?
Rămâne de văzut ce recomandări vor face diversele grupuri ale opoziției referitoare la așa-zisele alegeri din martie. Ce recomandări le vor face rușilor. Și vom vedea în ce măsură această opoziție este populară în Rusia, în funcție de cum va reacționa societatea. Această opoziție există în Rusia, dar în acest moment este totuși greu de spus câtă putere mai are și cât de populară este ea în rândul populației.
Noul suflu al opoziției ruse
Pe cine vedeți că și-ar putea asuma rolul lui Aleksei Navalnîi și poate chiar să devină noul lider al acestei opoziții?
Dacă mă întrebați în momentul de față cine o încarnează, cine este liderul politic al tuturor acestor stări, al tuturor acestor grupuscule, n-aș putea să vă spun, pentru că deocamdată nu există un lider recunoscut unanim. Dar lucrurile sper să evolueze și acest lider să se ridice dintre cei deja existenți, pentru că există multe grupări, de la Mark Feygin (n.r. – activist rus) până la Maxim Katz (n.r. – activist și politician rus). Chiar și Iulia Navalnîi, soția lui Aleksei Navalnîi, și-a anunțat intenția de a continua eforturile și lupta soțului ei. Deci lucrurile evoluează.
Recent, Mihail Hodorkovski, unul dintre cei mai cunoscuți opozanți ai actualului regim de la Kremlin, se plângea de lipsa acțiunii și a unității disidenților. Sunteți de aceeași părere?
Nu mi-e cunoscută declarația, știu doar că de curând a avut loc, cred că la München, un congres al opoziției ruse din străinătate.
În ultimele zile s-a vorbit mult despre faptul că disidenții amintiți de dumneavoastră mai sus, dar și Ilia Iașin sau Oleg Orolov, fără să mai vorbim despre celebrul Gari Kasparov, ar putea da un nou suflu mișcării opozanților.
Sigur că da. Îl aminteați printre celelalte nume pe Ilia Iașin care, iată, nu mai departe de astăzi (n.r. – marți, 20 februarie) tocmai a emis o declarație publică referitoare la responsabilitatea președintelui Vladimir Putin pentru moartea lui Navalnîi, aflându-se el însuși în închisoare. Poate că mulți s-ar putea să nu fie atât de credibili sau atât de populari cum a fost Aleksei Navalnîi, cel puțin într-o perioadă, însă este foarte important ca voci critice împotriva acestui regim criminal să se facă auzite din mai multe locuri, astfel încât să se vadă foarte clar un lucru pe care mulți dintre noi îl știm, dar foarte puțini îl conștientizăm cu adevărat în fiecare zi, și anume că Putin nu este atât de popular și atât de unanim susținut cum pretinde.
Se știe că Moscova și Sankt Petersburg nu l-au votat pe Putin sau au făcut-o mult mai puțin decât alte orașe…
Sigur că da, dar nu numai, sunt atâtea alte orașe în Federația Rusă unde Vladimir Putin nu e numărul 1. Lista orașelor unde Putin nu e iubit și votat este mai largă. De exemplu, Tomsk, Ekaterinburg, dar sunt multe orașe în care atitudinile de opoziție sunt frecvente și sunt, în opinia mea, foarte extinse.
Ar putea toți cei care visează la o schimbare să spere că moartea tragică a lui Aleksei Navalnîi va declanșa energii nebănuite și va face ca populația să vină lângă opoziție și, de ce nu, să apară mișcări serioase de stradă?
Greu de spus. Aș zice că asta este o chestiune pentru care mai degrabă trebuie să privești într-un glob de cristal. Este, cel puțin deocamdată, greu de anticipat dacă și ce efecte va avea moartea lui Navalnîi.
Putiniștii, necruțători
Vedem că oamenii lui Putin i-au tratat uneori diferit pe opozanții regimului. Foarte mulți disidenți au fost uciși, dar alții au fost parcă ignorați, sau cel puțin nu au plătit cu viața, au scăpat, de exemplu, scriitoarea Ludmila Ulițkaia. Există vreo explicație în acest sens?
Da, dar au fost atâția asasinați de oamenii lui Vladimir Putin. A fost Anna Politkovskaia (n.r. – scriitoare și jurnalistă asasinată la Moscova, în 2006), Natalia Estemirova (n.r. – jurnalistă și activistă ucisă în 2009, în Ingușetia), chiar și Boris Berezovski (n.r. – miliardar rus asasinat, la ordinul lui Putin, chiar pe domeniul său din Londra), Aleksandr Litvinenko (n.r. – fost ofițer FSB, asasinat în 2009). Aș spune că toți cei care au fost periculoși îndeajuns, pe care regimul i-a perceput ca fiind foarte periculoși, au fost uciși. Să nu cădem în capcana de a crede că oamenii lui Putin au dat dovadă de clemență, că i-au iertat, că au fost indulgenți cu ei. Dacă acești oameni au fost considerați îndeajuns de periculoși de Putin sau de Kadîrov, s-a dat ordinul și au fost uciși.
Nu este vorba de clemență, în realitate, este vorba despre gradul de periculozitate pe care îl percepe puterea politică venind de la acești oameni. Sigur că acțiunile lor nu au cruțat pe niciunul dintre cei considerați a fi o amenințare. Am amintit aici câteva nume, nu mai vorbesc despre Boris Nemțov. El a fost un lider politic care a reprezentat un pericol extrem de mare pentru Boris Elțîn, pentru că notorietatea lui, capacitatea de a mobiliza societatea erau, în opinia mea, chiar mult mai mari decât ale lui Navalnîi.
În ce privește asasinarea lui Navalnîi, a apărut teoria că ar fi fost ucis tocmai acum, cu o lună înainte de alegeri, pentru că, așa cum arătau unele analize ale FSB, în perspectivă ar fi putut provoca multe neplăceri în campania eloctorală, dar mai ales pe viitor, odată cu trecerea anilor, îmbătrânirea lui Putin și poate șubrezirea regimului – un colaps –, i-ar fi putut lua locul. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivul pentru care Putin a dat ordinul abia acum?
Niciun fel de sistem, deci nici cel actual din Rusia, nu mai poate controla un eventual colaps. Colapsul înseamnă, în bună măsură, și o perioadă de anarhie. Iar astfel de perioade habar n-ai pe cine pot să scoată, să aducă la suprafață. Sigur, este adevărat că în astfel de momente cei mai pretabili sunt liderii opoziției care se manifestă. Dar, revenind la întrebare, există două tipuri de răspunsuri, iar eu aș spune că Navalnîi a fost omorât pentru că regimul se pregătește să treacă într-o nouă etapă, o etapă în care chiar și teoretic posibilitatea unei opoziții active pe teritoriul Rusiei trebuie înlăturată cu orice preț și cu orice mijloace.
Adică exact ca pe vremea lui Stalin sau ca în anii „Epocii de Aur“ de la noi…
Da, sigur, se pot face astfel de analogii. În orice caz, un lucru este fundamental: dispariția lui Navalnîi îi servește acum doar lui Vladimir Putin. Sigur că există și explicații care susțin ceea ce am formulat eu. Dar ce este clar, ce este limpede este că regimul existent la Kremlin se pregătește să treacă într-o nouă etapă, iar controlul asupra societății va fi întărit. Cred că se au în vedere noi acțiuni de politică externă și regimul are nevoie de o primenire, de o reorganizare pe noile baze, care să înlăture tot ce a mai rămas din vestigiile unei societăți de tranziție democratice sau cvasi-democratice din Rusia anilor ’90.
Homo Sovieticus
Pornind poate de la profilul lui Navalnîi, dar și cu gândul la ceilalți opozanți care i s-au opus, iar unii încă i se mai opun lui Putin, care ar fi, în viziunea dumneavoastră, un portret al disidentului rus? Când vă referiți la disidenții ruși, ceimagine vă apare prima oară?
Aș spune că nu există un profil ideal al niciunui disident. Într-adevăr, este o temă de reflecţie, admit, dar este mult prea complicat, prea vast. Sigur, m-aș putea gândi la Aleksandr Soljenițîn (n.r. – omul care a acuzat fosta URSS și a venit cu probe în privința existenței lagărelor de muncă forțată din Siberia și nu numai), dar nu pot face distincție de evoluția ulterioră a lui Soljenițîn. M-aș putea gândi la Zinoviev (n.r. – Alexander Zinoviev, autorul celebrei „Homo Sovieticus“), dar, iarăși, nu pot face distincție de evoluția ulterioră a lui Zinoviev. Însă, dacă vreți un profil politic pe care îl consider ireproșabil din punct de vedere al comportamentului, al felului de a gândi, de a acționa și de a se exprima, dacă vreți să mă gândesc la un luptător autentic pe tot parcursul vieții sale pentru democrație în Rusia, această persoană, cu siguranță, ar fi Boris Nemțov.
De ce tocmai el?
Pentru că este un om ale cărui opinii nu au evoluat către sprijinirea într-o formă sau alta a totalitarismului, pentru că este un om care a găsit puterea să se opună președintelui Boris Elțîn, în primul rând, atunci când acesta a virat-o în mod hotărât către autoritarism, așa cum s-a opus mai târziu și lui Vladimir Putin, și un om care a fost extrem de constant în ceea ce proiecta pentru Rusia, și anume un viitor democratic. N-a cochetat vreodată nici cu filonul autoritarist din politica rusă, nici cu cel naționalist, nici cu cel bolșevic sau cu unul national-bolșevic. A fost un om care a acționat, a pledat permanent, a vorbit pentru și în sprijinul democrației de o manieră constantă și clară în toată viața sa.
„Aparatul represiv al lui Putin e mai performant decât a fost vreodată KGB-ul“
Vedem că, deși Rusia părea la un moment dat că a ales calea democrației, în anii ’90, ulterior totalitarismul s-a reinstaurat, iar oamenii s-au opus parcă mai puțin decât în alte țări est-europene. Sunt rușii, așa cum ar spune unii, mai docili, sau într-adevăr serviciile, aparatul opresiv, urmașii temutului KGB sunt mai eficienți în Rusia decât în restul statelor foste comuniste?
Da, este o întrebare foarte bună. Aici trebuie să se înțeleagă bine faptul că acest regim care funcționează cel puțin din anul 2000, deși Vladimir Putin a venit la putere ca președinte provizoriu încă din anul 1999, dar să spunem că funcționează din anul 2000, a reușit într-o bună măsură să modeleze societatea, să creeze o serie de instituții și, mai ales, să creeze un sistem de condiționare, de control și recompensă, să înființeze un aparat de represiune care, din punctul meu de vedere, este mult mai performant decât a fost vreodată KGB-ul. Și trebuie să ne gândim cu toții că sunt întregi segmente profesionale, și aici nu vorbesc doar despre ofițerii din aparatul de securitate sau cei din aparatul de represiune – în cazul în care există o diferență între ele două –, dar sunt întregi segmente profesionale care s-au format, s-au maturizat în timpul lui Putin.
Îi sunt aceștia atât de fideli lui Putin sau am putea să vedem la un moment dat fisuri, ca în fosta Securitate a lui Ceaușescu?
Mulți dintre acești oameni nu știu alt președinte, iar pe mulți dintre ei îi încearcă un sentiment de nesiguranță în perspectiva dispariției lui Putin. Aceasta face ca politicile represive să fie în mare măsură mult mai dure decât s-a întâmplat în foarte multe dintre țările comuniste în anii ’80, să zicem cu excepția României lui Nicolae Ceaușescu.
Dar propaganda lui Putin?
Bineînțeles, nu trebuie subestimate deloc nici efectele propagandei, pentru că sunt cu adevărat devastatoare. Ele au dus la fixarea în mintea multor ruși a conștiinței faptului că doar Vladimir Putin este garanția existenței Rusiei, iar acești oameni, mulți dintre ei, asociază dispariția lui Putin nu cu dispariția Rusiei, ci, dacă vreți, cu o perioadă de mari tulburări politice. Problemă care iarăși pune în discuție securitatea personală a acestor oameni. Deci, din acest punct de vedere, sigur că Rusia este o țară care și-a absorbit insuficient, în mod critic, trecutul. Sigur că dezbaterea despre fundamentele autoritare ale puterii politice rusești nu a fost dusă până la capăt în societatea rusă. Ea s-a desfășurat destul de vibrant în ultima parte a anilor ’90, chiar și la începutul anilor ’90, dar a fost ulterior oprită sub presiunea extrem de puternică a factorului politic. Însă nu cred că trebuie să operăm cu noțiuni care cuprind segmente foarte largi, fără să explicăm, de fapt, care este sistemul care a dus la o astfel de situație cum este cea din Rusia. Dar un lucru este cert: efectele propagandei putiniste din ultimii 15 ani sunt cel puțin la fel de puternice cum au fost cele ale propagandei sovietice, care s-a desfășurat pe o perioadă mult mai îndelungată. Asta fără a pune la socoteală, repet, extinderea, amploarea și maniera de acțiune a aparatului represiv care, în momentul de față, nu mai cunoaște nicio limită.
„Liderii sovietici au dorit, prin deportări, schimbarea structurii etnice“
Pe 23 februarie 1944, cecenii și ingușii din Caucazul de Nord au fost deportați în Asia Centrală, printr-un ordin al șefului NKVD, Lavrenti Pavlovici Beria, la dorința lui Iosif Stalin, ca parte a programelor sovietice de colonizare forțată și de transfer de populație, care s-au desfășurat până în anii ’50.
Așadar, pe 23 februarie, chiar de Ziua Armatei Roșii, a fost pusă în aplicare „Operațiunea Lintea“: peste 100.000 de soldați NKVD au mers din casă în casă, au arestat oamenii și i-au urcat apoi în vagoane de marfă – rezistența era plătită cu moartea, iar la ordinul lui Beria, au fost împușcați și oamenii netransportabili, precum bătrânii și bolnavii. Estimările specialiștilor susțin numărul combinat de decese în rândul exilaților ceceni și inguși în timpul tranzitului și traiului în așezări speciale, până în 1949, la 123.000. „Nu aveam apă și nici mâncare.
Cei slabi sufereau de foame, iar cei mai puternici coborau din tren și cumpărau ceva de mâncare. Unii oameni au murit pe drum – nimeni în vagonul nostru, dar în următorul vagon i-am văzut scoțând două cadavre… Surioara noastră a murit în acea noapte. Tatăl meu căuta un loc unde s-o îngroape, a găsit un loc potrivit, a săpat mormântul și a îngropat-o… Trebuie să fi înghețat de frig“, povestea în 2014 Isa Hașiev, unul dintre supraviețuitori.
„Weekend Adevărul“: Pe 23 februarie se împlinesc exact 80 de ani de la „Operațiunea Lintea“, deportarea a aproape două milioane de ceceni. A fost Cecenia una dintre cele mai rebele „provincii“ ale fostei URSS? Ce i-a determinat pe sovietici să treacă la acțiune?
Cosmin Popa: Nu cred că există o cauzalitate foarte directă între aceste două fenomene. Cecenia nu a fost singura regiune de unde s-a deportat populație în perioada anilor 1944-1945. De fapt, a început totul cu deportarea tătarilor, a continuat cu deportarea cecenilor și a unor contingente importante de inguși din Daghestan, iar toate aceste lucruri s-au făcut pe fondul războiului.
Și ce a stat la baza unor decizii atât de radicale?
În primul rând Stalin, liderii ruși, liderii sovietici au considerat că rezistența unor populații, în principal din Caucaz, dar nu doar din Caucaz, și din Crimeea, nu a fost îndeajuns de puternică astfel încât aceste popoare să se bucure de încredere din partea sistemului. În realitate, în spatele acestui pretext care, de fapt, folosea războiul, este continuarea unei politici de formulare etnică a unor spații pe care Uniunea Sovietică le-a considerat întotdeauna foarte sensibile. Pentru că multe dintre populațiile deportate nu doar din Cecenia, dar și din Basarabia, din Bucovina, din Ucraina de Vest, multe dintre ele au fost relocate în republici așa cum a fost Kazahstanul.
Or, acolo, ceea ce viza pe fond puterea sovietică, ceea ce viza pe fond Moscova, nu era o consolidare etnică, ci mai degrabă o schimbare a formulei etnice. Așa se face că în această perioadă practic a fost schimbată structura etnică, s-a ajuns la consecințele ultime ale politicii de schimbare a structurii etnice a Kazahstanului, care a făcut obiectul unei serii de experimente etnice ce a început în perioada colectivizării, a continuat în perioada industrializării și care a dus la componența etnică de azi în Kazahstan, în care populația kazahă are doar 50%.
Rușii, ca nimeni alții
În istorie au existat și alte imperii, alte state care au apelat la deportări, dar parcă niciunul nu a făcut-o la aceeași scară ca Uniunea Sovietică. În ce ar consta diferența?
E adevărat, deportarea populațiilor s-a petrecut și în Imperiul Otoman, de fapt dislocarea de mase mari de oameni ca urmare a unor invazii sau a înaintării unor armate s-a petrecut în mod constant în istorie. Ceea ce diferențiază practica celorlalte imperii de practica URSS-ului este această transformare a deportărilor, dar și a colonizărilor într-o manieră de resetare etnică a unor spații atât de largi. Pentru că ceea ce s-a întâmplat în Kazahstan s-a întâmplat negreșit și în Ucraina de sud-est, iar moștenirea acestei realități imperiale, pe care am văzut-o manifestându-se în timpul războiului civil din Rusia, am văzut-o manifestându-se în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul rezistenței ucrainene de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial până la sfârșitul anilor ’50, am văzut-o tocmai în această perioadă. Este greu să identific în istorie un exemplu de stat care a transformat deportările și colonizările în instrument de consolidare națională pe o perioadă atât de lungă așa cum s-a petrecut în istoria Rusiei, judecând împreună atât perioada imperială, cât și perioada sovietică.
Ați amintit de Ucraina de sud-est, iar acolo, la fel ca în cazul Ceceniei, Rusia lui Putin, la fel ca fosta Uniune Sovietică, se confruntă cu acuzații de crime de război, de genocid. Sunt aceste acuzații fondate?
Să știți că acuzația de genocid este o acuzație foarte gravă. În măsura în care s-a dorit dislocarea unor contingente substanțiale de populație cu scopul schimbării structurii etnice, cu scopul reconfigurării atitudinilor generale ale unei populații față de puterea politică, sigur că ne putem gândi că acuzația de genocid este întemeiată. Acum ea totuși ar trebui să facă obiectul unor studii foarte, foarte amănunțite și al unui demers foarte laborios de ierarhizare și de organizare a dovezilor. Pentru că este o acuzație foarte precisă juridic vorbind, odată cu introducerea noțiunilor de drept internațional. Deci nu este o chestiune la care cineva să răspundă din perspectiva lecturilor comune.
Sursa: adevarul.ro
