Românii nu știu nici acum că în 1974, când sistemele de radar pentru supravegherea spațiului aerian se obțineau exclusiv prin transfer sovietic cu condiții politice inacceptabile sau se cumpărau din Occident cu devize imposibil de procurat, inginerii și fizicienii de la Institutul de Cercetări pentru Electronică și Tehnica Microundelor București finalizau primul radar de supraveghere aeriană cu impuls comprimat complet proiectat și fabricat în România – modelul „ICEM Radar SA-74″ – demonstrând că România putea genera impulsuri de microunde la frecvența de 2.800 de megaherți cu putere de vârf de 800 de kilowați, procesa eco-urile radar cu filtre Doppler implementate pe calculatoare cu circuite integrate fabricate la Fabrica Microelectronica București și detecta aeronave la distanțe de 350 de kilometri, lansând un program de electronică de apărare ce va echipa spațiul aerian românesc cu ochi proprii, independenți de orice superputere.
Când pe 18 octombrie 1974 radarul SA-74 nr.1 instalat pe dealul Strejnic din județul Prahova a detectat și urmărit simultan 14 aeronave militare la distanțe între 40 și 340 de kilometri cu o eroare de localizare sub 800 de metri, colonelul inginer Mihai Drăghici și fizicianul specialist în microunde Ștefan Ionescu știau că România demonstrase independența strategică în cel mai sensibil domeniu al securității naționale. Construcția programului costase 84 de milioane de lei (echivalentul a 38 de milioane de euro astăzi), dar dovedise că specialiștii români puteau proiecta cavități rezonante pentru magnetroane la frecvențe de 2.800 de megaherți cu toleranțe dimensionale de 0,02 milimetri, implementa algoritmi de procesare Doppler pe procesoare cu circuite TTL fabricate în România și construi antene rotative cu diagramă de radiație de 1,8 grade în plan orizontal pe structuri metalice care rezistau la vânturi de 140 de kilometri pe oră.
Radarul detecta aeronave de vânătoare la 300 de kilometri, bombardiere la 350 de kilometri și ținte de mici dimensiuni la 80 de kilometri, înnoia informația de urmărire la fiecare 12 secunde prin rotația antenei, rejecta ecouri de sol și nori cu filtre Moving Target Indicator implementate digital și putea funcționa în prezența bruiajului electronic la o degradare a performanțelor de maximum 34% față de mediu curat – parametri comparabili cu radarul sovietic P-37 din aceeași clasă, dar proiectat independent la București și construit cu componente electronice în proporție de 68% fabricate în România. Comandamentul Apărării Aeriene a instalat imediat trei sisteme pe înălțimile dominante ale Carpaților – Strejnic, Clăbucet și Semenic – creând un lanț de supraveghere care acoperea întregul spațiu aerian românesc fără nicio contribuție sovietică.
Succesul a consolidat autonomia strategică românească față de Moscova – în 1978 România opera opt stații radar proprii care acopereau 94% din spațiul aerian național, exportând sisteme de supraveghere radar în China, Iugoslavia și Irak. În 1982, programul de electronică de apărare românesc cuprindea radare de supraveghere, radare de conducere a tragerilor și sisteme de identificare prieten-inamic, toate proiectate la București fără transfer de tehnologie sovietic sau occidental, susținând 12.000 de locuri de muncă în electronică de apărare și creând o școală inginerească în microunde și procesare de semnal care va alimenta industria electronică civilă românească din deceniile următoare. Radarul românesc privea cerul în timp ce Moscova și NATO se uitau unul la altul deasupra României, independent de amândouă.
Te-ai întrebat vreodată cu ce ochi privea România cerul în timpul Războiului Rece, cum ar fi arătat suveranitatea aeriană românească dacă spațiul aerian național era supravegheat exclusiv cu radare sovietice operate după protocoale stabilite la Moscova, ce ar fi însemnat pentru independența politică a lui Ceaușescu față de URSS să nu poată detecta o aeronavă proprie fără permisiunea unui general sovietic? Pentru că acel radar din 1974 nu era doar un echipament militar – era ochiul cu care România se uita singură la cerul ei, dovada că suveranitatea nu este doar o declarație politică ci și o antenă rotativă pe un deal carpatin care detectează tot ce zboară fără să întrebe pe nimeni dacă are voie să privească.
Astăzi, Institutul de Cercetări pentru Electronică și Tehnica Microundelor București funcționează parțial sub denumiri schimbate, iar spațiul aerian românesc este supravegheat cu radare NATO cumpărate din Statele Unite și Franța în cadrul integrării în Alianța Nord-Atlantică. Mihai Drăghici și Ștefan Ionescu, inginerii care au dat României ochi proprii cu care să-și privească cerul, nu au stradă, nu au muzeu, nu au nicio urmă în memoria colectivă – deși în fiecare secundă în care un avion decolează de pe un aeroport românesc și este urmărit pe un ecran radar, undeva în istoria acelui ecran există ecuațiile lor de procesare Doppler, scrise la București în 1974 când România hotărâse că cerul ei îi aparține.🇹🇩
