În data de 2 aprilie 1977, într-un amfiteatru plin, un profesor nu a fost lăsat să vorbească. Mai mult decât atât, 11 persoane au ținut discursuri împotriva lui. În aceeași zi a fost destituit din funcțiile de medic și profesor. Se numea Ion Vianu și semnase, cu o lună înainte, o scrisoare de solidarizare cu Paul Goma.
Născut pe 15 aprilie 1934, la București, fiu al marelui scriitor Tudor Vianu și nepot, dinspre mamă, al medicului Ștefan Irimescu, cel care pusese bazele ftiziologiei în România, Ion Vianu a crescut într-un mediu privilegiat prin cultură. A studiat doi ani limbile clasice la Facultatea de Filologie a Universității din București, apoi a ales medicina și psihiatria. A urmat Institutul de Medicină și Farmacie din București, iar în 1960 a devenit medic psihiatru. A fost profesor la Clinica Universitară de Psihiatrie din București. În 1975 publica două volume, „Stil și persoană” și „Introducere în psihoterapie”, și colabora la reviste de cultură.
Anii ’60 au adus o aparentă relaxare politică. Regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se încheiase, cel al lui Nicolae Ceaușescu nu se consolidase încă. Se vorbea despre deschidere, despre denunțarea unor abuzuri, despre un nivel de trai mai bun. Dar Partidul Comunist nu cedase nimic din putere. Represiunea își adăuga instrumente noi. Între ele, psihiatria.
Pe 1 octombrie 1968, la deschiderea anului universitar, Ceaușescu declara că „trebuie să fii nebun” pentru a contesta regimul comunist din România. Pentru cei care făceau acest pas, existau „mijloacele mai moderne” ale medicinei. În anii următori, internările psihiatrice ale opozanților s-au extins. Ion Vianu a văzut direct oameni fără probleme mintale, dar critici față de regim, internați în spital. În noiembrie 1976 a publicat în „Viața Românească” articolul „Psihiatrie, antipsihiatrie și hiperpsihiatrie”, o critică directă a folosirii psihiatriei în scop represiv. Mai târziu avea să spună că textul trecuse de cenzură pentru că nu fusese înțeles.
La jumătatea anilor ’70, într-un moment pe care îl va considera o slăbiciune, depusese o cerere de intrare în partid. Nu a primit răspuns favorabil. Securitatea a încercat apoi să-l recruteze ca informator, oferindu-i avantaje. A refuzat, ofensat. A depus la consulatul Franței actele de emigrare împreună cu familia, cerând azil politic, într-un context marcat de semnarea de către România a Acordului de la Helsinki din 1975.
La începutul lui 1977, Paul Goma intrase în opoziție fățișă cu regimul. La 2 martie 1977, Ion Vianu i-a trimis o scrisoare în care îi aprecia curajul de a cere libertatea de expresie și dreptul cetățenilor de a părăsi țara. Mărturisea că se simțea obosit după ce văzuse „mediocritatea neghioabă dându-și aere savante, forța brutală călcând în picioare elanul creator, minciuna travestită în dogmă absolută dând cu obrăznicie lecții de bun-simț adevărului celui mai elementar”. Îi spunea că depusese cerere de emigrare, dar că, atât timp cât rămânea, va fi solidar cu el.
Reacția regimului a fost dură. Rețineri, interogatorii, amenințări, bătăi. În cazul lui Vianu, punerea la punct publică din 2 aprilie 1977 a fost urmată de destituire și de anunțul că va fi pus sub acuzare pentru calomnierea Securității. Intervenția asociațiilor de psihiatri din Vest și popularizarea cazului la Europa Liberă au contribuit la obținerea pașaportului.
A plecat mai întâi la Paris, apoi în Elveția. Din 1981 a locuit la Morges, lângă Geneva, și a profesat în psihiatrie. Până în anul 1989 a fost implicat în Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România și în Asociația Internațională împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei, unde a devenit vicepreședinte al comitetului executiv, monitorizând abuzuri din România și Uniunea Sovietică. A publicat în reviste occidentale și a colaborat la Europa Liberă.
După 1989 a revenit în România, implicându-se în democratizarea societății și în eliberarea psihiatriei de moștenirea represivă. A publicat romane și volume de memorialistică, între care „Caietele lui Ozias”, „Paramnezii”, „Necredinciosul”, „Amintiri în dialog” și „Între violență și compasiune”.
Ion Vianu a murit în data de 20 iunie 2024. Rămâne imaginea unui psihiatru care a refuzat să transforme medicina în instrument de represiune și care, atunci când i s-a cerut să tacă, a ales să semneze. Într-o epocă în care cuvintele puteau aduce destituirea și exilul, el le-a rostit totuși. 👏
