Ultima romanță a lui Zavaidoc: Marin Teodorescu, regele neîncoronat al mahalalei care a murit de inimă rea
Pe data de 13 ianuarie 1945, într-un București cenușiu, îngropat sub zăpadă și sub ruinele proaspete ale bombardamentelor, se stingea una dintre cele mai vibrante voci pe care le-a avut vreodată România: Marin Gheorghe Teodorescu, intrat în legendă sub numele de „Zavaidoc”. Moartea sa a marcat, la nivel simbolic, sfârșitul definitiv al epocii boeme a „Micului Paris” și începutul unei ere sumbre sub ocupație sovietică. Născut la Pitești, Zavaidoc nu a fost un simplu lăutar de cârciumă; în perioada interbelică, el a fost un superstar veritabil, un idol al mulțimilor care rivaliza în popularitate cu marii actori ai vremii. Câștiga sume fabuloase într-o singură noapte și avea puterea rară de a face să plângă deopotrivă un ministru, un bancher și un hamal din Piața Matache, unind clasele sociale prin vibrația unică a corzilor sale vocale.
Porecla sa, „Zavaidoc”, provenită de la regionalismul „zavaidoacă” (care însemna un om vesel, șugubăț, dar și neastâmpărat), i se potrivea mănușă. Alături de frații săi, Vasile (violonist) și Zoe, a dominat viața de noapte a Capitalei timp de peste 20 de ani. Era nelipsit de la restaurantele celebre precum „Kiseleff”, „Vișoiu” sau „Cireșica”, unde clienții stăteau la coadă doar pentru a prinde o masă în apropierea scenei sale. Legenda spune că era atât de bogat încât refuza bacșișurile mici cu o eleganță studiată, dar era și de o generozitate copleșitoare, ajutând zeci de studenți sărați și familii nevoiașe, fără a cere nimic în schimb.
Însă povestea sfârșitului său este una de o tristețe sfâșietoare, demnă de o tragedie antică, contrastând brutal cu viața sa plină de fast. Declicul prăbușirii a fost anul 1944. Bombardamentele aviației americane din 4 aprilie 1944 i-au lovit casa de lângă Gara de Nord, transformându-i averea și amintirile într-un morman de moloz. Rămas fără acoperiș deasupra capului și cu familia pe drumuri, Zavaidoc s-a refugiat în județul Argeș, la Roșiorii de Vede, dar șocul pierderii a fost prea mare pentru inima sa sensibilă. Cel care cântase cu atâta patos despre iubire și pofta de viață („Cine-a pus cârciuma-n drum”, „Mărie și Mărioară”) a fost doborât de o depresie adâncă și de o nefrită galopantă care i-a măcinat rapid rinichii, agravată de hipertensiune.
În noaptea de 13 ianuarie 1945, la vârsta de doar 48 de ani, inima lui Marin Teodorescu a cedat definitiv. A murit sărac, orbise în ultimele zile din cauza bolii și se afla departe de luminile rampei care îl adoraseră. S-a stins într-un spital modest, chiar în timp ce istoria întorcea foaia, iar comuniștii preluau puterea, pregătindu-se să interzică și să cenzureze exact genul de muzică liberă și de viață „decadentă” pe care el le reprezentase. Se spune că, la înmormântarea sa de la Cimitirul Mănăstirea Cernica, mii de oameni au ieșit pe străzi în ciuda gerului năprasnic, formând un cortegiu imens care a paralizat circulația. Nu îl plângeau doar pe Zavaidoc, ci plângeau o lume întreagă care dispărea odată cu el: lumea vechiului București, a trăsurilor, a onoarei și a libertății de a trăi clipa. El a rămas vocea nemuritoare a unei fericiri pierdute.
