Purtătorul de cuvant al Patriarhiei Romane, face o nouă postare pe Facebook in care ii dă sah-mat Arhiepiscopului Teodosie, care a fost implicat în mai multe scandaluri, fiind urmăririt penal pentru luare de mită și fals intelectual începând cu data de 5 mai 2009 dar dosarul a fost clasat de procurori.
„Biserica nu e o sectă formată din extremiști și ultrarigoriști.
Nu a fost niciodată.
Virtutea stă în echilibru, nobilă moderație, discreție. Nu în exces. Biserica este comunitatea hristocentrică de credință, speranță și dragoste prezente în fiecare dintre membrii ei în grade diferite.
Ceea ce ne face pe toți cei din această extinsă familie spirituală să mergem înainte pe Cale tot în mod diferit, nu identic, nu în același ritm cadențat.
Nu suntem trupa de asalt, ci „turma” simbolică a Marelui Păstor.
Unii, ceva mai atletici spiritual, pot alerga, alții merg alert, dar mai și cad, alții doar la pas, căzând și ei, alții înaintează încet, șchiopătând, alții abia se urnesc.
Toți, creștini fiind, știu însă în Cine cred și nu tânjesc să fie bruscați, ocărâți sau blamați pentru că se mișcă pe Cale diferit sau o mai rătăcesc.
Hristos nu ne grăbește, nu ne silește, nu ne dă în cap cu interdicțiile formalismului și ritualismului sterp. Ne așteaptă exact ca un părinte surâzător care își cheamă cu brațele deschise copilașul spre el, sperând că acesta chiar se va ridica și va face primii săi pași. Copilaș care va deveni, probabil, un „fiu risipitor”. Un Tată îl va aștepta și pe el.
Biserica nu e batalion disciplinar, nu e o cazarmă prin care suntem fugăriți, muștruluiți, somați sau pedepsiți pentru a împlini orbește toanele cazone și razna la realitate ale cuiva.
În logica creștină, toți suntem slujitori ai celorlalți, deci fideli cuvintelor: „Cine vrea să fie între voi primul, să fie slujitorul vostru”. Întâietatea reală în creștinism este de natură morală. Forma cheamă mereu conținutul, așa cum treapta cheamă înălțarea în ea prin smerenie, nu prin autoritarism lipsit de autoritate.
În comunitatea Bisericii, adevăratele sfaturi duhovnicești se oferă personalizat în Taina Spovedaniei, nu în public, nu la grămadă și microfon. Pentru că în miezul creștinismului stă persoana unică și liberă, nu masa mustrată, manipulată sau incitată.
Clericii nu sunt gardienii unei închisori de maximă siguranță, conduși de generali sumbri ai unui Satrap ceresc care ne spionează obsesiv fiecare mișcare și ne sancționează sadic fiecare greșeală.
Exact această mincinoasă, absurdă viziune inspirată de diavol a dus de râpă, într-o mare parte a lumii, creștinătatea. Nu și creștinismul însuși, desigur.
Biserica este spațiul concret și mistic, fizic și metafizic, al ordinii vitale pentru om.
În primul rând al ordinii sacre și morale în care ne străduim tăcut, după puterile fiecăruia sporite prin har, să ne integrăm. Ghidați mistagogic prin Sfintele Taine. Nu pentru a ne afla pios în treabă duminical sau de sărbători, ci pentru a ne fi adânc bine, pentru a ne obloji și vindeca rănile, pentru a respira și funcționa spiritual normal, pentru a nu eșua moral și a ne distruge existențial prin proliferarea haosului în viața noastră.
„Domnul nostru este cel al rânduielii”, al sensului așezat în toate, nu al neorânduielii, al tulburării, răzvrătirii și iarmarocului grotesc instalat smintitor chiar în Biserica întemeiată de El.
Străduința, lupta cu trufia și cu iluzia perfidă că am fi suficient de curați și de buni, ridicarea după cădere cu lacrimile pocăinței în ochi, reînnoirea încrederii și a nădejdii, deschiderea minții și a inimii zdrobite spre mila și autoritatea nesfârșite ale lui Dumnezeu care nu se lasă însă trombonit cu promisiuni deșarte și batjocorit la nesfârșit prin sfidare, acestea sunt lucruri care ne salvează.
Nu mimarea lor publică, nu fariseismul, egolatria și vânturarea unor formule cărora nu le poți împrumuta personal niciun conținut. „Aramă sunătoare…”
Străduința sinceră, ordinea, smerenia, bunăvoința. Bunătatea. Ele se învață pe Cale.
Omul real credincios e omul liber prin excelență. Senin, destins, discret și blând. Liber de lucifericul orgoliu, de încruntare și răzbunare, de tot ce îl ține captivul ridicol al poftei de bogăție, putere și mărire de sine. Deșertăciune sunt toate.
Abia el, omul credincios, nu superstițios, înțelege ce este libertatea din miezul creștinismului. Aceea în care, conștient de vicierea voii sale, de mizeria și de fragilitatea sa, rostește:
„Facă-se voia Ta!”
