În noaptea de 20 spre 21 iulie 2026, un scenariu de coșmar s-a derulat în Zona Economică Exclusivă a României: nava Gas Lisbon, încărcată cu peste 3.790 de tone de propan, a devenit o torță plutitoare în largul localității Sfântu Gheorghe. Cu un incendiu activ la bord și riscul iminent al unei explozii catastrofale, situația a reprezentat o urgență maritimă majoră, amenințând nu doar echipajul, ci și rutele comerciale și mediul marin. În acest context critic, întrebarea care se impune cu o gravitate absolută este: unde au fost navele multirol SAR și FiFi ale IGSU, achiziționate special pentru astfel de dezastre?.
Răspunsul este un rechizitoriu la adresa incompetenței manageriale: cele două nave, SAR MAI 0102 și FiFi MAI 0101, care au costat statul român aproximativ 45 de milioane de euro, au strălucit prin absență. În timp ce marinarii de pe Gas Lisbon erau salvați de navele ARSVOM și ale Gărzii de Coastă, mândrețea flotei IGSU se afla la adăpost, în Șantierul Naval Mangalia. Nu pentru că tehnologia ar fi cedat, ci pentru că statul a cumpărat „pianul”, dar a uitat să angajeze „pianistul”.
Investiția, realizată prin fonduri europene și finalizată în 2023, promitea o capacitate de intervenție fără precedent: stingerea incendiilor la platforme maritime, evacuare medicală și operațiuni complexe de căutare și salvare în condiții de temperaturi ridicate și fum dens. În realitate, la mai bine de doi ani de la recepție, aceste nave sunt incapabile să își îndeplinească misiunea. Motivul este de un absurd kafkian: din cele 128 de posturi necesare pentru operare, în martie 2026 erau ocupate doar 39, iar structura nu dispunea de niciun comandant de navă care să îndeplinească cerințele legale pentru a le scoate în larg.
Este o dovadă de cinism instituțional să pretinzi că navele sunt „funcționale” doar pentru că motoarele pornesc la cheu. O navă de intervenție fără echipaj complet și comandant autorizat nu este un activ operațional, ci un bibelou de lux legat la mal. Ironia supremă a fost atinsă atunci când aceste nave, dotate cu sisteme avansate de propulsie, au fost remorcatecătre șantierul din Mangalia tocmai din cauza lipsei personalului calificat.
Eșecul este cu atât mai strident cu cât incidentul Gas Lisbon a bifat toate criteriile pentru care aceste nave au fost proiectate: risc de explozie, necesitatea autoprotecției echipajului și complexitatea stingerii unui incendiu la o navă cu mărfuri periculoase. Norocul României a fost profesionalismul echipajelor ARSVOM, care au salvat cele 17 vieți omenești cu resurse mult mai modeste. Totuși, siguranța maritimă nu poate fi lăsată la voia hazardului sau pe umerii unor structuri „înrudite” care suplinesc vidul de performanță al IGSU.
Această situație ridică întrebări legitime despre modul în care a fost planificată investiția. Cum a fost posibilă achiziția unor echipamente de 45 de milioane de euro fără a asigura simultan recrutarea și pregătirea oamenilor?. Într-o zonă maritimă marcată de conflicte și tranzitată intens de transportoare de gaze și petroliere, România rămâne vulnerabilă nu din lipsă de dotări, ci din cauza unei paralizii administrative.
Până când IGSU și MAI nu vor oferi termene concrete pentru operaționalizarea reală a acestor nave, cele două „bijuterii” maritime vor rămâne doar niște exponate costisitoare în bilanțul unor instituții care par să fi uitat că investiția nu se măsoară în fotografii oficiale la recepție, ci în capacitatea reală de a interveni atunci când marea arde.

