Răul/Criza
Când eram copil, bunica mea, fie iertată, îmi zicea că în tot răul e și un bine, sau în termeni mai actuali în orice criză e o oportunitate.
În 2013 Rusia anexa Crimeea, apoi, în 2014 susținea așa zisele republici populare din estul Ucrainei, de fapt o invazie camuflată. Comunitatea internațională a reacționat destul de timid la toate aceste mișcări ale Rusiei.
Europa trecea printr-o criza identitară, Vestul, bogat, blazat, confortabil, dădea lecții Estului care se străduia să recupereze decalajul de dezvoltare, economic, cultural, al funcționării statului de drept.
A urmat apoi în succesiune destul de rapidă, dar imperceptibil ca și relație cauză – efect la întreaga scara a implicațiilor sale, criza imigranților, refugiați din zone de conflict sau nu, Brexit, Trump cu America First, Macron cu NATO e in moarte cerebrală, Catalonia a încercat marea cu degetul pentru o secesiune, a plecat Merkel, Greta a strigat la lume How dare you! Covid 19 – pandemia care a speriat planeta, PNRR și în 24 februarie 2022, dimineața la 6 când am ponit televizorul să urmăresc știrile până îmi beau cafeaua pe toate posturile aflam că Rusia a invadat Ucraina.
Războiul lui Putin, cu Ucraina, era de fapt razboiul lui cu lumea, cu lumea occidentală mai precis, doar că nu a mers așa cum se așteptau majoritatea analiștilor și probabil că nici Putin.
Presat de situația spre care se îndrepta Rusia, contrară ideologiei Euroasiatice, a unei Europe de la Lisabona la Vladivostok, în condițiile în care reformele prevăzute în Europa, pentru protecția mediului prin electrificare și reducere a amprentei de carbon amenința o sursă de venit foarte importantă pentru Rusia și în condițiile în care demografia Rusiei nu mai era una favorabilă, ducând spre un interval de timp favorabil rușilor de a folosi resursa umană interna în mod eficient, cu tot mai multe probleme din această cauză în a administra uriașa întindere a Federației Ruse, Putin, care si el îmbătrânește, a decis să acționeze.
Dacă razboiul nu a adus rapid rezultatele scontate, au fost folosite in paralel si alte pârghii, social media, politicieni corupți, trompete infiltrate, mijloace de operatiuni psihologice si … numeroasa minoritate musulmană din Europa, ca mijloc militar, mai ales după izbucnirea războiului din Israel.
In acest context, foarte pe scurt schițat, putem observa că s-au conturat două mari amenințări: una externă și una internă. Aceste amenințări nu au fost percepute la fel de toate statele europene. Daca cea externă a Rusiei e mai acută pe granița de est a Uniunii, cea internă, a pericolului asupra modului de viată european, bazat pe valorile iudeo- creștine si civilizația greco-romană, a fost mai acut simțită în Europa veche, cea occidentală, unde prezența acestei amenințări e mai puternică.
Meciul încă se joacă, urmează un an electoral, în majoritatea statelor Europene, dar si in SUA, și in Rusia. În Rusia nu prea există speranțe la vreo schimbare de regim, dar in Lumea liberă, pândește la orizont riscul unor derapaje extremiste.
E clar că Lumea liberă are o problemă, e clar că Europa, așa cum e ea acum are o problemă, riscurile sunt mari, suveraniștii europeni, riscă să destrame țesătura Uniunii, dar s-ar putea ca presiunea acestora și amenințarea externa să reprezinte în același timp o oportunitate.
Identitatea Europeană…
Uniunea Europeană a apărut pe cenușa celui de-al doilea război mondial, la început ca o comunitate a cărbunelui și oțelului, apoi ca și Comunitatea Economică Europeană, apoi ca o Uniune de state naționale, și aici suntem acum. Ceea ce trebuie subliniat din fraza anterioară e STATE NATIONALE.
Dar ce sunt statele naționale până la urmă? Sunt un construct al sfârșitului de secol XVIII, ca noțiune, al secolului XIX și începutului de secol XX ca și constituire și al secolului XX ca existență în toată deplinătatea sa. Statul național se bazează pe ideea modernă de națiune, care nu e identică cu națiunea, cum era înțeleasă in evul mediu. Noțiunea medievala de NATIUNE avea o alta conotație, legată de fapt de calitatea socială, de ordinele care formau societatea medievala: Oratores ( cei care se roagă, clerul de la cel mai sărac preot până la Papa sau patriarh), Bellatores ( cei care luptă, nobilimea, de la cel mai amărât cavaler până la Domn, Rege sau Împărat) și Laboratores ( cei care produc, sau muncesc, de la cel mai amărât ziuaș liber până la cel mai bogat bancher sau negustor, cum era de exemplu Fugger din Augsburg). Națiunea Modernă e definită în schimb de cu totul alte aspecte: spațiu geografic delimitat, limbă, cultură, istorie, piață comună, conștiință comună. Exista diverse definiții ale națiunii moderne, acestea fiind doar câteva elemente existente în oricare dintre aceste definiții. Nu voi insista mai mult asupra acestora, există o serie întreagă de lucrări care pot fi consultate de către doritori.
Am vrut să explic puțin deoarece doresc să subliniez, că până acum Uniunea Europeana, a fost o adunătură de state naționale, cam fiecare cu propriile interese și orgolii, care se întâlneau în puține puncte și care erau dispuse prea puțin să renunțe la mai mult din suveranitate lor pentru binele comun.
Spre deosebire de SUA, Uniunea Europeană nu e un stat adevărat, nu exista acea conștiință națională/ federală, deși în statele luate separat există cea de secol XIX, chiar dacă populații diferite, vorbitoare de limbi diferite o aveau, de exemplu Franta, Spania, Elveția, unde sunt populații diferite, cu culturi proprii, si limba proprie.
Crizele compuse, care au creat actuala Mega Criză, sunt cele care prezintă tocmai această oportunitate, de formare a acestei identități comune Europene, prin construcția acesteia la nivelul întregii Uniuni, prin antagonizare cu dușmanii interni și cei externi. Acesta e de fapt creuzetul din care se poate naște identitatea federală europeană si trecerea Uniunii la următorul nivel de integrare -Statele Unite ale Europei, chiar dacă aceasta va însemnă renunțarea la câteva atribute suverane, cum ar fi controlul frontierelor, care s-ar putea face printr-o agenție europeană, FRONTEX, cu agenți din oricare dintre țările membre, detașați la oricare frontieră e nevoie.
Până la urmă și statul modern funcționează în baza Contractului social, care e o renunțare la o parte dintre atributele suveranității personale pentru a beneficia de garantarea celor ramase, sau chiar statale au renunțat deja în istorie la atribute ale suveranității, referindu-mă aici la situația statelor care s-au unit pentru a forma actualele state naționale, nu ar fi nimica nou sub soare.
În loc de concluzie
Momentan Criza compusă nu a ajuns la apogeu, urmează să vedem cum vom trece prin ea, dar aceasta ne creează o oportunitate iar schimbările in mentalul colectiv al europenilor se întâmplă deja, până la urmă și ascendența partidelor cu discurs extremist e un indicator.
Jus Valahicum
George GMT /rumaniamilitary.ro
