A înfruntat o întreagă armată cu o sabie în mâini și foc în inimă.
Și când un glonț a lovit-o, a rostit un ordin final care avea să răsune în istorie.
Aceasta este povestea lui Nakano Takeko, samuraiul care a îndrăznit să moară în picioare.
S-a născut în 1847 în Edo – acum Tokyo – într-o Japonie prinsă între tradiție și furtuna schimbării.
Nu a fost crescută să asculte.
A fost crescută să lupte.
Încă din copilărie, a mânuit naginata, lama lungă și curbată a războinicelor.
A învățat arta marțială Ittō-ryū, unde fiecare lovitură este atât o rugăciune, cât și o sentință.
La douăzeci de ani, era deja o maestră.
A predat disciplină, tehnică și curaj.
Printre elevele ei se număra și sora ei mai mică.
Apoi a venit anul 1868.
Japonia ardea în Războiul Boshin, ciocnirea dintre forțele imperiale și cele loiale shogunatului Tokugawa.
Străzile din Aizu erau pline de fum și sânge.
Samuraii cădeau unul după altul.
Lumea veche se prăbușea.
Nakano Takeko ar fi putut fugi.
Ar fi putut să se refugieze în spatele zidurilor, așa cum mulți o sfătuiseră.
În schimb, a ales calea cea mai scurtă și mai înaltă: cea a onoarei.
A adunat un grup de femei – țărănci, fiice de samurai, profesoare – și au format o unitate de luptă independentă.
Se numeau Jōshitai, „corpul femeilor”.
Purtau hakama, pantaloni largi de luptă, și își legau părul cu panglici albe, semn al purității și al acceptării morții.
Când armata imperială a atacat Aizu, Nakano și însoțitoarele ei au intrat în luptă fără ezitare.
Lamele au sclipit în ploaia de foc.
Nakano a luptat pe linia frontului, lovind cu grația și ferocitatea fulgerului.
Soldații inamici, văzând femei înarmate apropiindu-se, au râs.
În curând au încetat să râdă.
Fiecare lovitură a naginatei ei era un strigăt de sfidare împotriva destinului.
Fiecare pas, un act de libertate.
Apoi, un glonț i-a străpuns pieptul.
A căzut în genunchi.
Dar chiar și atunci, ea se gândea la onoare înainte de viață.
S-a întors către sora ei și i-a spus, cu o voce fermă:
„Taie-mi capul.
Nu voi lăsa corpul meu să devină un trofeu.”
Avea doar douăzeci și unu de ani.
Sora ei, printre lacrimi, a făcut același lucru.
A îngropat capul și sabia lui Nakano la poalele unui pin din templul Hōkai-ji.
Războiul se terminase.
Noua Japonie se născuse.
Dar numele lui Nakano Takeko nu s-a stins niciodată.
În fiecare toamnă, în orașul Aizu, femeile mărșăluiesc în onoarea ei.
Poartă hakama, țin naginata și mărșăluiesc sub steagul ei.
Nu pentru a celebra războiul, ci demnitatea.
Nakano Takeko nu a căutat nici glorie, nici faimă.
A luptat pentru un principiu simplu și arzător:
că până și o femeie, chiar și o tânără profesoară, are dreptul să-și apere lumea.
A murit așa cum a trăit: în picioare, liberă, stăpână a propriului destin.
Și chiar și astăzi, în sunetul fiecărei naginate care străbate aerul,
există ecoul vocii ei.
Un ordin care a străbătut secolele:
„Nu renunța niciodată.”
Portret atribuit în mod tradițional lui Nakano Takeko (1847-1868). Sursa și autenticitatea fotografiei originale sunt neconfirmate.
