De la „Nirvana Fiscală” la Oprirea în Parcare: O Critică a Politicilor de Mediu și a Efectelor Lor Asupra Cetățeanului
Ne-au jurat solemn, cu mâna pe broșura verde, că impozitul va fi zero. Zero absolut. Nirvana fiscală. „Luați electrice, luați hibride, statul vă sprijină.” Și noi, ca niște cetățeni model, am pus botul. Am scos mai mulți bani, am cumpărat mașini mai scumpe, am acceptat autonomie de trotinetă obosită și am înghițit discursuri lacrimogene despre salvarea planetei. Ne-au mințit, și-au bătut joc de noi! Daaa.
Apoi, ca într-un truc ieftin de magie administrativă, zero s-a transformat în „mai vedem”. Mai vedem cât scoatem de la tine. Impozitul apare din neant, mare, serios, hotărât. Azi ești erou ecologic, mâine ești posesor de bun impozabil cu tupeu. Promisiunea? A expirat. Legea? Reinterpretabilă. Cuvântul dat? Refăcut din pix, la nevoie.
Și pentru că nu era destul, intră în scenă parcarea. Dau cu vopsea pe asfalt, pe domeniul public, și dintr-odată strada devine produs premium. Aceleași gropi, același praf, dar cu dungi noi și tarif anual de sute de lei. Locurile se „vând”, apoi stau goale toată ziua, că proprietarii sunt la serviciu, iar seara cartierul se transformă într-un safari urban: tu cauți, te învârți, transpiri, filozofezi despre sensul vieții și tot nu parchezi.
Și să nu care cumva să te oprești undeva „unde nu deranjezi pe nimeni”. Acolo apare poliția locală, ca o divizie de elită în lupta cu cetățeanul obosit. Amenzi, hărțuială… Soluția implicită e clară: dacă n-ai unde parca, problema e la tine. Poate n-ai încercat să-ți bagi mașina în apartament. Sau în buzunar. Sau să o pliezi, ca pe o umbrelă.
Concluzia e simplă și elegantă: statul te-a convins să fii verde, apoi te-a stors ca pe o lămâie ecologică. Impozite mari, parcări inexistente, nervi la suprapreț. Tranziția continuă, desigur, nu spre un oraș mai bun, ci spre portofelul tău, care devine din ce în ce mai sustenabil… pentru ei.
