În România, fotbalul nu a fost niciodată doar un joc. De zeci de ani, mingea s-a rostogolit nu doar pe teren, ci și prin birourile politice, pe la ministere, consilii locale și campanii electorale. La noi, fotbalul a fost mereu mai mult decât sport: a fost o scenă, un simbol, uneori chiar o armă politică.
De la începuturile comunismului, când Steaua și Dinamo reprezentau instituțiile de forță ale statului, până în zilele noastre, fotbalul românesc a rămas puternic legat de putere. În anii ’80, trofeele aduceau glorie nu doar jucătorilor, ci și regimului. Victoria Stelei din 1986 a fost folosită ca o demonstrație a „superiorității sistemului socialist”. Fotbalul servea atunci ca supapă de emoție colectivă și ca instrument de legitimare politică.
După 1989, s-a schimbat decorul, dar scenariul a rămas asemănător. Cluburile de stat au fost preluate de oameni de afaceri care, mai devreme sau mai târziu, au intrat și în politică. Gigi Becali este exemplul clasic: patron, politician, showman — toate într-o singură persoană. Alți finanțatori, precum Copos, Borcea sau Mititelu, au oscilat între afaceri, fotbal și influență locală. Fotbalul a devenit o rampă de lansare, o formă de capital simbolic.
Mai grav este că, în multe orașe, echipele sunt încă dependente de bani publici. Consilii locale finanțează cluburi care ar trebui să fie independente, în timp ce primarii se fotografiază mândri la inaugurarea stadioanelor. Se promite „sprijin pentru echipa orașului”, dar de fapt se cumpără simpatie și voturi. Fotbalul a ajuns o unealtă de campanie electorală, nu un proiect sportiv pe termen lung.
Această amestecare constantă între fotbal și politică are efecte vizibile. Avem echipe instabile financiar, ligi slabe și scandaluri interminabile. În loc să fie un spațiu al meritului și al performanței, fotbalul românesc rămâne prizonierul intereselor personale și al influenței politice.
Și totuși, există speranță. Farul Constanța, Sepsi OSK, CFR Cluj sau chiar unele academii de tineret arată că se poate construi și fără protecție politică. Unde există profesionalism și viziune, rezultatele apar. Poate că adevărata reformă a fotbalului românesc nu va veni din FRF sau din guvern, ci din oamenii care cred în sport ca valoare, nu ca instrument de imagine.
Până atunci, însă, fotbalul și politica vor continua să joace același meci. Un meci în care mingea sare mereu între putere și pasiune, între interes și iubirea sinceră pentru joc. Iar noi, suporterii, rămânem pe margine, sperând că într-o zi fotbalul va reuși să câștige, în sfârșit, împotriva politicii.
