Introducere

În martie 1968, o coloană de 47 de tractoare U650 a fost trimisă să deschidă Transalpina, blocată de avalanșe și troiene. La jumătatea drumului, însă, s-au blocat complet la 2000 de metri altitudine, iar șoferii au supraviețuit 11 zile în cabinele tractoarelor, ardând motorina pentru căldură, până când elicopterele armatei i-au evacuat unul câte unul.

Transalpina: Drumul celor mai înalte provocări

Transalpina era șoseaua cea mai înaltă din România, traversând Carpații Meridionali la peste 2100 de metri altitudine. Iarna, drumul era complet închis de la noiembrie până în mai. Zăpada, avalanșele și viscolurile făceau trecerea imposibilă pentru orice vehicul normal.

Contextul operațiunii

În martie 1968, primăvara întârziase. Zăpada pe Transalpina depășea 4 metri în zonele critice. Autoritățile aveau un termen limită: drumul trebuia deschis până pe 1 aprilie pentru transportul materialelor de construcție către șantierele din Muntenia. Întârzierea însemna penalizări severe și potențial sabotaj al planului cincinal.

Soluția găsită

Soluția aleasă a fost brutală și simplă: o coloană de tractoare puternice va forța deschiderea drumului. Tractoarele U650, produse la Uzina Tractorul Brașov, erau cele mai puternice mașini agricole din țară, având un motor diesel de 65 de cai putere, tracțiune pe toate roțile, capabile teoretic să împingă orice.

S-au adunat 47 de tractoare de la cooperative agricole din județele Argeș, Vâlcea și Gorj. Fiecare tractorist a primit instrucțiuni clare: mergeți în coloană, nu vă opriți, nu vă abateți, urmați tractorul din față. Plata era dublă față de munca agricolă normală, plus primă de risc. Mulți s-au înscris din necesitate financiară, nu din curaj.

Începutul misiunii

Coloana a pornit din Novaci pe 15 martie, la ora 6 dimineața. Primii kilometri au fost relativ simpli, drumul fiind acoperit de zăpadă, dar compactată, accesibilă pentru tracțiune. Tractoarele avansau în linie, fiecare urmărind urma celui din față.

Obstacolele întâmpinate

La altitudinea de 1400 de metri, au dat de primul troian major: o masă de zăpadă de 2 metri înălțime, blocând complet șoseaua. Primul tractor a încercat să forțeze trecerea, dar s-a înfundat până la axă în zăpadă moale. Al doilea tractor a venit să-l tragă, dar s-a înfundat și el. Au petrecut 4 ore să scoată primele două tractoare, folosind scânduri sub roți, lanțuri de tracțiune și împingere cu alte tractoare. Când au reușit în final să le scoată, era deja după-amiază, iar ei avansaseră doar 3 kilometri în prima zi.

Au dormit în cabinele tractoarelor, lăsând motoarele să meargă în ralanti pentru căldură. Temperatura exterioară era de minus 15 grade. Cabinele U650 nu erau izolate termic, iar frigul pătrundea prin orice crăpătură. Tractorii au dormit îmbrăcați complet, înveliți în pături, tremurând.

Provocările severe

A doua zi, situația s-a înrăutățit. La 1700 de metri altitudine, zăpada nu mai era doar troiene, ci avalanșe vechi, înghețate, transformate în gheață solidă. Tractoarelor le era imposibil să treacă prin ele. Au încercat să le ocolească, dar terenul în lateral era și mai periculos, cu pante abrupte și un risc mare de răsturnare.

După trei zile de efort, coloana ajunsese doar la 1850 de metri altitudine, avansând 12 kilometri. Mai aveau cel puțin 25 de kilometri până la vârf și apoi coborâre pe versantul celălalt. La ritmul acesta, aveau să ajungă în iunie.

Decizia fatală

În dimineața zilei a patra, pe 18 martie, a venit ordinul prin radio: continuați indiferent de condiții. Nu vă întoarceți. Trebuie să ajungeți pe cealaltă parte. Tractoristul șef, Vasile Munteanu, 52 de ani, veteran al celui de-al doilea război mondial, a știut că ordinul era nebunesc, dar a executat.

Au continuat să înainteze. Fiecare metru era o luptă. Tractoarelor le lua câte 30 de minute să treacă prin fiecare troian. Motorina se consuma rapid, iar fiecare tractor avea un rezervor de 120 de litri. La consumul actual, rezervorul va dura maxim 3 zile, și nu aveau combustibil de rezervă.

Marea avalanșă

Pe 20 martie, la altitudinea de 2000 de metri, au dat de o avalanșă mare, un munte întreg de zăpadă și gheață, căzut probabil cu săptămâni în urmă, acoperind șoseaua pe o distanță de aproape 200 de metri. Înălțimea era peste 6 metri în zona centrală.

Primul tractor care a încercat să urce pe avalanșă s-a răsturnat. Șoferul a sărit la timp, dar tractorul s-a rostogolit 50 de metri pe pantă înainte să se oprească, complet distrus. Acum mai aveau 46 de tractoare și o avalanșă imposibil de trecut.

Vasile a încercat să contacteze baza prin radio, dar semnalul era slab. A reușit să transmită doar fragmente: „Blocați… 2000 metri… avalanșă mare… nu putem trece… trimiteți ajutor…”

Așteptarea și supraviețuirea

Apoi au așteptat. Au staționat tractoarele în linie, pe marginea drumului, cu motoarele în ralanti. Prima noapte la 2000 de metri a fost groaznică. Temperatura a coborât la minus 22 de grade, iar vântul bătea cu rafale de 60 km/h. Cabinele se zguduiau, iar tractorii se rugau să nu se răstoarne în prăpastie.

A doua zi, pe 21 martie, nimeni nu venise. Motorina începea să se termine. Unii tractori erau deja cu rezervorul pe jumătate gol. Dacă opresc motoarele, mor de frig. Dacă le țin pornite, rămân fără combustibil și tot mor de frig.

Au decis să oprească majoritatea motoarelor și să se înghesuie toți într-un singur tractor, lăsându-l pe acela să meargă. Astfel, puteau economisi combustibil. În cabina unui U650, proiectată pentru un om, s-au înghesuit câte 8-10 persoane, împărtășindu-și căldura corpurilor. Dar confortul era zero.

Proviziile se terminau. Fiecare tractorist pornise cu pâine, salam și câteva conserve. După 2-3 zile, mâncarea dispăruse aproape complet. Au început să raționeze: o felie de pâine dimineața, o conservă împărțită la 10 oameni seara.

Ultimele zile și salvarea

Pe 23 martie, zăpada a început să ningă din nou. Viscol puternic, vizibilitate zero. Tractoarele începeau să fie acoperite de zăpadă proaspătă. Unii oameni au ieșit să deszăpezească cabinele, altfel riscau să fie îngropați vii. Dar ieșirea în viscol însemna expunere la ger și risc de degerături severe.

Ion Popescu, 34 de ani, tractorist din Gorj, a făcut degerături la mâini în timp ce deszăpădea. Degetele i-au înghețat în mai puțin de 10 minute de expunere. Când s-a întors în cabină, degetele erau albe, fără sensibilitate. Colegii au încercat să le dezghețe încet, frecându-le cu zăpadă mai întâi, apoi cu mâinile calde. Durerea când circulația s-a întors a fost insuportabilă. Ion a urlat 20 de minute continuu.

Pe 24 martie, dimineața, cineva a auzit un zgomot în depărtare. Un sunet de motor, dar nu de tractor. Un elicopter. Armata trimisese, în sfârșit, ajutor. Elicopterul MI-4, sovietic, capabil să zboare la altitudine mare, a apărut prin ceață.

Dar elicopterul nu putea ateriza. Zăpada era prea adâncă, iar terenul prea instabil. Pilotul a zburat la mică înălțime, făcând semne prin geamul cabinei. Mesajul era clar: am venit pentru voi, dar trebuie să vă ridicăm cu vinciul.

Operațiunea de salvare

Evacuarea a început. Elicopterul cobora un ham prin cablu, tractoristul se lega, era ridicat în aer și urcat în elicopter. Apoi elicopterul pleca către bază, lăsând omul salvat, se întorcea pentru următorul. Fiecare tur dura aproximativ 40 de minute.

Cu 47 de oameni de evacuat, operațiunea va dura peste 30 de ore. Dar combustibilul elicopterului permitea doar 4-5 ore de zbor continuu. Au fost necesare trei zile de evacuări, cu elicopterul ducând câte 6-8 oameni pe zi.

Concluzia misiunii

Ultimul tractorist a fost evacuat pe 26 martie, dimineața. Vasile Munteanu, șeful coloanei, a insistat să fie ultimul ridicat. Când a fost tras în sus cu vinciul, privind în jos la cele 46 de tractoare abandonate în zăpadă, a plâns. Toate acele mașini, tot efortul, totul a fost în van.

Tractoarelor au rămas pe Transalpina până în iunie, când zăpada s-a topit natural. Armata a trimis echipe să le recupereze. Din cele 46 de tractoare rămase (unul fusese distrus în răsturnare), doar 23 au putut fi repuse în funcțiune. Restul au fost casate, motoarele distruse de frig, iar componentele rupte de gheață.

Niciunul dintre cei 47 de tractoristi nu a mai acceptat vreodată să conducă pe Transalpina iarna. Ion Popescu a pierdut trei degete de la mâna stângă din cauza degerăturilor. Vasile Munteanu s-a pensionat imediat după incident, traumatizat de experiența eșecului.

Astăzi, când Transalpina este o șosea turistică modernă, deschisă de pluguri puternice în primele zile de primăvară, cu echipe de salvare și comunicații prin satelit, este aproape imposibil să înțelegi că în 1968, 47 de tractoristi au fost trimiși să forțeze deschiderea drumului prin avalanșe și troiene de 6 metri, s-au blocat la 2000 de metri altitudine și au supraviețuit 11 zile în cabinele înguste, ardând ultimele picături de motorină pentru căldură, mâncând ultima felie de pâine, așteptând elicopterele care veneau prea încet.

În martie 1968, când Transalpina era îngropată sub metri de zăpadă și autoritățile cereau imposibilul, o coloană de tractoare a pornit să forțeze trecerea și a eșuat, lăsând în urmă 46 de mașini abandonate în zăpadă și 47 de oameni salvați în ultimul moment de la moarte prin îngheț.