Decizia recentă a Primarului General, Ciprian Ciucu, de a cere intrarea în insolvență a STB este prezentată ca fiind „singura soluție” pentru salvarea companiei și plata salariilor angajaților. Însă, dincolo de cifrele reci ale bilanțului contabil, se ascunde o realitate dureroasă și o abordare politică ce pune sub semnul întrebării respectul pentru cei mai vulnerabili cetățeni ai Capitalei.
O falsă dilemă: Salariați versus persoane cu dizabilități
Cea mai revoltătoare parte a discursului administrativ actual este încercarea de a justifica neplata stimulentelor pentru persoanele cu dizabilități prin prioritizarea salariilor STB. Primarul a declarat că aceste restanțe vor fi achitate doar „dacă vor fi bani în urma insolvenței”, motivând că persoanele cu handicap „deja primesc de la stat un ajutor”.
Această viziune este nu doar cinică, ci și profund eronată. Dizabilitatea nu este un moft bugetar și nici o alegere, iar ajutorul minim de la stat nu asigură, în niciun caz, o viață confortabilă. A pune în balanță nevoile salariaților cu drepturile persoanelor cu dizabilități este o strategie care dezbină societatea și evită asumarea responsabilității pentru o gestionare defectuoasă.
Realitatea cruntă din spatele cifrelor
În timp ce administrația discută despre strategii de redresare, aproape 50.000 de beneficiari așteaptă de aproximativ doi ani plata stimulentelor promise. Vorbim despre o datorie uriașă, de 577 de milioane de lei, bani care pentru mulți reprezintă supraviețuirea.
Pentru o persoană cu dizabilități, acest stimulent nu este un „bonus”, ci înseamnă:
- Medicamente și terapii esențiale care nu pot fi amânate;
- Investigații și dispozitive medicale costisitoare;
- Transport și asistență, în condițiile unor oportunități de muncă extrem de limitate;
- Diferența dintre o lună grea și una absolut imposibilă, acoperind cheltuieli de bază precum mâncarea sau facturile.
Demnitatea nu poate fi amânată
Este inacceptabil ca acești oameni să fie tratați ca o „soluție bugetară” de rezervă. Ei nu au creat datoriile Primăriei, nu au semnat contracte păguboase și nu au luat deciziile politice care au dus la pragul falimentului. Cu toate acestea, ei sunt primii sacrificați pe altarul „eficienței” administrative.
Insolvența STB poate fi o soluție administrativă, dar ignorarea nevoilor persoanelor cu dizabilități este un eșec moral. Nu putem accepta argumentul că acești oameni „pot să mai aștepte” pentru că au deja un ajutor minim. Demnitatea umană nu are termen de expirare și nu poate fi pusă în așteptare timp de doi ani sau până când „se vor mai găsi bani”.
O administrație care își merită numele trebuie să găsească soluții pentru toți cetățenii săi, fără a-i folosi pe cei mai slabi ca monedă de schimb în crizele financiare pe care tot politicul le-a generat.
