România asistă astăzi la prăbușirea unui mit întreținut cu grijă timp de decenii: cel al Băncii Naționale ca garant al stabilității și echilibrului. Realitatea, proaspăt scoasă la iveală de o decizie istorică a Consiliului Concurenței, ne înfățișează o imagine mult mai sinistră. Avem de-a face cu un cartel de tip mafiot, format din cele mai mari 10 bănci din țară, care au fost amendate cu suma record de peste 710 milioane de euro pentru manipularea indicelui ROBOR. Însă adevăratul scandal nu rezidă doar în lăcomia băncilor, ci în reacția viscerală și complice a „patriarhului” de la BNR, Mugur Isărescu.
În loc să acționeze ca un arbitru imparțial, în loc să ceară probe sau să analizeze dosarul cu rigoarea pe care o pretinde funcția sa, BNR s-a transformat instantaneu într-un avocat plătit cu ora pentru băncile comerciale. Instituția condusă de cel poreclit „Manole” în dosarele fostei Securități a ales să sară la gâtul Consiliului Concurenței înainte ca măcar cerneala pe actul de acuzare să se usuce. Mesajul transmis de Isărescu este de o aroganță fără precedent: acuzațiile sunt „nefondate”, iar ROBOR-ul este o entitate „sfântă” care nu poate fi chestionată fără a ataca independența Băncii Naționale.
Această retorică a „independenței” a devenit, sub mandatul etern al lui Isărescu, un scut de nepătruns în spatele căruia se ascunde un mecanism cinic de transfer al bunăstării de la populație către conturile bancare,. ROBOR-ul nu este doar un indicator tehnic; este „conducta” prin care economiile și munca românilor cu credite se scurg direct spre profiturile grase ale bancherilor. Iar Mugur Isărescu pare mai degrabă interesat să protejeze această conductă decât să verifice dacă ea a fost perforată intenționat prin coordonarea ilegală a cotațiilor.
Este de o ipocrizie strigătoare la cer să ni se spună că ROBOR-ul a crescut doar ca efect natural al luptei împotriva inflației. Dacă totul este curat, de ce se teme atât de tare BNR de o investigație? De ce refuză orice urmă de cooperare cu autoritățile de control al concurenței?,. Răspunsul este evident: probele consistente indică un cartel clasic, în care băncile și-au schimbat informații confidențiale și și-au coordonat mișcările pentru a băga mâna în buzunarele populației prin dobânzi umflate artificial. Acești „cămătari cu gulere albe” nu au operat în vid, ci sub binecuvântarea și protecția directă a lui Isărescu.
Figura lui Isărescu, afișând un aer de înțelepciune patriarhală, maschează de fapt o complicitate toxică. Într-o democrație funcțională și într-o „țară normală”, un guvernator care este acuzat că protejează un astfel de cartel nu ar trebui să mai ofere lecții de economie de la tribuna BNR. Locul unde acesta ar trebui să dea explicații este, în primul rând, Parlamentul României, urmat imediat de Direcția Națională Anticorupție. Există suspiciuni legitime că această protecție oferită cartelului nu este dezinteresată, ci s-ar putea face „contra cost”, o ipoteză care ar trebui să cutremure clasa politică.
Între timp, nota de plată pentru acest „club exclusivist” de speculanți cu licență de la BNR este achitată de românul de rând. Milioane de debitori sunt prinși în menghina unor dobânzi manipulate, în timp ce cel care ar fi trebuit să vegheze la corectitudinea pieței monetare se face scut în fața legii pentru agresori,. Este un spectacol degradant în care instituția supremă a statului în domeniul financiar a ales să slujească profitul privat în detrimentul interesului public.
Cu „binecuvântarea patriarhului de la Cotroceni”, acest sistem pare imuabil. Însă amenda de aproape un miliard de euro aplicată de Consiliul Concurenței este prima fisură reală în acest bloc de beton al complicităților. Nu mai putem accepta ca „independența BNR” să fie sinonimă cu impunitatea bancherilor sau cu tăcerea complice a lui Mugur Isărescu în fața jafului organizat.
Este timpul ca mitul „guvernatorului indispensabil” să fie demontat.
