Într-un stat de drept, independența justiției ar trebui să fie un pilon de neclintit, însă modul în care publicația Gândul, prin redactorul său Catalin Lupasteanu, alege să prezinte deciziile magistraților ridică grave semne de întrebare privind respectarea acestui principiu. Relatarea recentă despre dosarul fraudelor cu vechime fictivă în muncă, unde prejudiciul este estimat la 13 milioane de lei, este un exemplu de manual despre cum se poate exercita o presiune mediatică nejustificată asupra unor decizii judecătorești aflate încă în stadiul de contestație.
Este deosebit de îngrijorătoare ușurința cu care redactorul etichetează o hotărâre a Tribunalului București drept o „decizie de vară”. Această formulare nu este doar o metaforă neinspirată, ci o încercare directă de a minimaliza și ridiculiza autoritatea unui judecător de drepturi și libertăți care, după deliberare, a considerat că măsura controlului judiciar este suficientă în raport cu probatoriul administrat până în acel moment. Justiția se bazează pe fapte și proceduri, nu pe „ștampila” pe care presa o pune asupra gravității unui caz înainte ca instanța să se pronunțe definitiv.
Articolul se concentrează aproape exclusiv pe argumentele procurorului DIICOT, subliniind riscurile majore pentru urmărirea penală și acuzațiile de distrugere de probe, fără a oferi un echilibru minim necesar prin prezentarea perspectivei apărării sau a motivării instanței. Prin titluri alarmiste și sublinierea repetată a cifrelor amețitoare de milioane de lei, se creează un climat de linșaj mediatic în care orice decizie care nu implică „cătușe” este privită ca o eroare sau un act de clemență nejustificată.
Mai mult, spațiul de comentarii al publicației, deși teoretic încurajează „dezbaterile civilizate”, devine adesea un loc unde utilizatorii amestecă teme politice cu actul de justiție, fără nicio legătură cu realitatea juridică a dosarului. Atunci când jurnaliștii încurajează o viziune unilaterală asupra proceselor, ei nu fac altceva decât să alimenteze un curent de opinie care privește judecătorul nu ca pe un arbitru imparțial, ci ca pe un obstacol în calea „dreptății” dictate de parchet.
Libertatea presei nu ar trebui să însemne libertatea de a submina încrederea în instituțiile judiciare prin prezentări tendențioase. Atât redactorul Catalin Lupasteanu, cât și publicul care se grăbește să condamne deciziile de punere în libertate sub control judiciar, ar trebui să înțeleagă că judecătorul de drepturi și libertăți are menirea de a proteja drepturile fundamentale, nu de a satisface setea de senzațional a cititorilor sau de a valida automat orice cerere a procurorilor.
