Într-un stat de drept, actul de justiție se desfășoară în sala de judecată, nu pe paginile publicațiilor care vânează senzaționalul cu prețul încălcării legii. Articolele recente semnate de redactorul Cătălin Lupășteanu în publicația „Gândul” reprezintă un manual de „așa nu” în jurnalism, oferind un exemplu șocant de nerespectare a caracterului nepublic al urmăririi penale. Prin devoalarea unor detalii extrem de specifice din dosarul DIICOT privind falsificarea vechimii în muncă, acesta și „sursele” sale au transformat o anchetă aflată în plină desfășurare într-un spectacol mediatic ilegal.
Cea mai gravă abatere o reprezintă publicarea unor elemente care țin de secretul anchetei, informații care, prin natura lor, nu ar trebui să părăsească dosarul procurorilor până la finalizarea cercetărilor. Lupășteanu oferă publicului inventarul detaliat al perchezițiilor, menționând cifra exactă de 158 de ștampile, aproximativ o sută de cărți de muncă în original, șase sute de înscrisuri, precum și sumele de bani ridicate: 80.000 de lei și 3750 de euro. Aceste date, obținute prin „surse judiciare”, nu fac decât să confirme existența unei scurgeri masive de informații de la nivelul organelor de cercetare penală, un act care periclitează securitatea întregii operațiuni.
Mai mult, redactorul își permite să publice fragmente din declarații de martori și din spovedania ex-candidatului Corneliu Ștefan, care a oferit un denunț de 15 pagini în speranța reducerii pedepsei. Publicarea unor afirmații precum cele ale martorului care susține că soția unui inculpat ar lucra în Ministerul Justiției reprezintă un atac direct la prezumția de nevinovăție și o încălcare flagrantă a confidențialității procedurale. Astfel de „scurgeri” pot influența alți martori sau pot duce la distrugerea probelor care încă nu au fost identificate de anchetatori.
Drapelul „exclusivității” este arborat și atunci când sunt prezentate argumentele procurorului DIICOT din cadrul ședinței de la Tribunalul București, desfășurată în fața magistratului de drepturi și libertăți. Redarea aproape stenografică a pledoariei acuzării privind „atacul sistematic asupra unui mecanism de protecție socială” și nevoia de a proteja „încrederea cetățenilor” demonstrează că redactorul a avut acces la conținutul unor dezbateri care nu sunt, în această fază, destinate publicului larg.
Prin aceste acțiuni, Lupășteanu și sursele sale complice nu informează publicul, ci obstrucționează justiția. Atunci când un jurnalist alege să publice mecanismele tehnice ale fraudării (breșa dintre ANAF și Casa de Pensii) în timp ce rețeaua este încă investigată, el oferă involuntar un „manual de instrucțiuni” pentru alți potențiali infractori.
În concluzie, înfiierăm această practică prin care secretul profesional și legea sunt sacrificate pe altarul traficului de pe site. Este imperativ ca autoritățile să cerceteze cum au ajuns aceste date confidențiale în posesia presei. Jurnalismul încetează acolo unde începe complicitatea la încălcarea procedurilor penale, iar dl. Lupășteanu ar trebui să înțeleagă că statutul de redactor nu îi conferă imunitate în fața obligației de a respecta secretul urmăririi penale. Justiția nu are nevoie de „surse” care să o saboteze din interior pentru a satisface orgoliul editorial al unui redactor iresponsabil.
