În peisajul mediatic actual, asistăm cu o îngrijorare crescândă la situații în care deontologia profesională este abandonată în favoarea unui activism justițiar de prost gust. Un exemplu flagrant de aroganță editorială îl reprezintă redactorul Cătălin Lupășteanu, care, prin articolele sale recente, își permite să submineze autoritatea unui magistrat și să critice o decizie legală a Tribunalului București.
Redactorul în cauză abordează subiectul grupării suspectate de falsificarea vechimii în muncă nu cu echidistanța necesară informării publicului, ci cu un ton inchizitorial la adresa instanței care a dispus lăsarea în libertate, sub control judiciar, a celor șase membri ai rețelei. Prin folosirea unor subtitluri tendențioase precum „Fapte de gravitate moderate blând de instanță”, Lupășteanu își depășește flagrant atribuțiile, sugerând publicului că decizia judecătorului de drepturi și libertăți ar fi una eronată sau prea indulgentă.
Este inadmisibil ca un jurnalist să se erijeze în instanță supremă, contestând necesitatea sau oportunitatea unor măsuri preventive, în condițiile în care rolul judecătorului este tocmai acela de a cântări probele departe de presiunea străzii sau a redacțiilor. Lupășteanu alege să prezinte masiv argumentele procurorului DIICOT, care susținea că lăsarea în libertate a inculpaților ar afecta „încrederea cetățenilor în legalitatea sistemului de pensii”, transformând aceste opinii ale acuzării într-un verdict jurnalistic.
Deși sursele descriu un mecanism complex de fraudare, cu un prejudiciu estimat la 7 milioane de lei și implicarea unor personaje precum fostul candidat C.Ș., decizia privind privarea de libertate rămâne exclusiv atributul justiției. Critica redactorului la adresa instanței, sub masca analizei, nu este decât un atac la independența sistemului judiciar. Lupășteanu ignoră faptul că măsura controlului judiciar este tot o formă de restrângere a libertății și că decizia nu era definitivă, putând fi contestată prin căile legale, nu prin „înfiierări” de presă.
Mai mult, modul în care acesta speculează pe marginea legăturilor de familie ale inculpaților — menționând că soția unui suspect ar lucra în Ministerul Justiției, deși informația nu a fost verificată — demonstrează o sete de senzațional care calcă în picioare orice normă de verificare a surselor.
În concluzie, domnul Lupășteanu ar trebui să înțeleagă că misiunea sa este de a relata faptele, nu de a „corecta” magistrații prin articole de opinie deghizate în știri. Atunci când un redactor își permite să judece decizia unui judecător de drepturi și libertăți, acesta nu mai servește interesul public, ci devine un instrument de presiune mediatică periculoasă. Justiția se înfăptuiește în sala de judecată, nu în paginile publicației „Gândul”, sub semnătura unui redactor care a uitat unde se termină jurnalismul și unde începe aroganța.
