Un poem cinematografic surrealist

0
159

Un film cu totul neobișnuit, aș spune un poem cinematografic surrealist, este What Dreams May Come / Ce vise pot veni (1998), realizat de Vincent Ward după romanul omonim al lui Richard Matheson, o fantezie mitică actualizată, care poate fi concentrată la ideea unui om care luptă pentru dragostea adevărată, fiindcă el pierde tot, se pierde și pe sine, și luptă să recâștige ce a pierdut. Adică viața. Acest film a circulat la noi cu un titlu foarte potrivit O iubire fără sfârșit. Așa este. Avem o iubire fără sfârșit. Atunci când credem că se termină, totul se reia de la început, cu primii fiori ai iubirii în copilărie.

Personajul principal, Chris Nielsen, este jucat de actorul Robin Williams. Filmele în care joacă Robin sunt atipice. Niciodată nu am înțeles de ce el este taxat ca actor comic, când cele mai bune filme în care joacă sunt dramatice, la limita tragicului, sau fac parte dintr-o sferă supraralistă. Au subiecte parabolice, foarte speciale, precum The Fisher King (1991) sau Man of Year (2006), în care renunță la funcția de președinte când află adevărul, că a câștigat alegerile dintr-o eroare de computer. Multe lucruri grave, serioase, sunt spune în glumă. Nu lipsește niciodată criteriul moral.

Jocul lui Robin este stupefiant, are pe chip mereu masca râsu’ – plânsu’, poate fiindcă tragicul se exprimă mai bine prin comic, oricum, jocul lui nu seamănă cu nici al unui alt actor, de la Chaplin la Dustin Hoffman, fiindcă se află la limita existenței, pare că nu e din lumea aceasta, cum spunea Iisus, dovadă că nu s-a simțit bine în ea și până la urmă și-a pus capăt vieții de pe pământ și a plecat acolo unde se simte bine, exact ca în acest film al lui Vincent Ward, un regizor neozeelandez care pare a fi fost copleșit de actor și de acest subiect imposibil de tratat logic, fiind o poveste foarte sofisticată. Să consemnăm faptul că Vincent Ward a fost producătorul executiv al filmului lui Edward Zwick The Last Samurai (2003), încununat cu patru nominalizări la Oscar.

Așa cum ni-l prezintă sinopsisul lui, What Dreams May Come poate fi deslușit ca story. În timp ce se afla în vacanță, în Elveția, Dr. Christopher „Chris” Nielsen se întâlnește întâmplător cu artista Annie Collins (Annabella Sciorra), față de care simte o atracție instantanee. Ei se căsătoresc și au doi copii: Ian (Josh Paddock) și Marie (Jessica Brooks Grant). Viața lor idilică se sfârșește atunci când copiii lor mor într-un accident de mașină. Totul se complică. Annie suferă o cădere nervoasă, apare un risc de divorț, dar ei reușesc să treacă peste acest moment. Soarta însă este mai departe potrivnică. La aniversarea zilei în care ei au decis să nu divorțeze, Chris este implicat într-un accident de mașină în care este ucis.

Din acest moment, lucrurile devin confuze. Chris nu dispare, el zăbovește pe Pământ și o privește pe Annie cum se chinuie să facă față și acestei pierderi. El încearcă să comunice cu ea până când înțelege că acest lucru îi provoacă ei rău și decide să meargă mai departe. Chris se trezește în Astral. Ne aflăm deodată în lumea lui Rudolf Steiner, după care planul astral în treptele oculte ar fi purgatoriul. În această lume din cer, Chris se întâlnește cu Albert (Cuba Gooding Jr.), prietenul și mentorul său de la casa de sănătate, unde a fost internată soția lui. Albert este aici pentru a-l îndruma. Și îi prezintă lui Chris noile sale capacități, ambii fiind surprinși atunci când un copac numit „Jacaranda albastru” apare spontan în secțiunea personală a Raiului lui Chris, ca urmare a faptului că Annie pictase un copac într-un tablou nou. Ce semnifică el? Faptul că cei doi sunt un caz rar de suflete pereche. În cursul acestui periplu prin rai, Chris întâlnește, de asemenea, o femeie asiatică, pe al cărei ecuson scrie „Leona”, pe care el o recunoaște ca fiind fiica lui, Marie, care trăia într-o secțiune a Raiului în forma unei diorame. Chris e uimit, copleșit. E plin de emoție și dragoste fața de fiica lui regăsită.

Între timp, pe Pământ, Annie nu este capabilă să facă față pierderii soțului ei și se sinucide. Chris, care crede inițial că ea a scăpat de suferință, devine furios atunci când află că oamenii care se sinucid sunt trimiși în Iad, ca urmare a faptului că natura lor a creat o lume de „anti-fantezie” bazată pe durerea lor. El este neînduplecat în dorința de a o salva pe Annie din Iad, în ciuda insistenței lui Albert care îi spune că nimeni nu a reușit așa ceva până acum. Albert este de acord să-i găsească lui Chris o „călăuză”, care ia forma lui Sigmund Freud (Max von Sydow), pentru a-l ajuta să găsească sufletul lui Annie.

Călătorind spre Iad, Chris se trezește reamintindu-și de fiul său, Ian. Amintindu-și de faptul că el l-a numit ca fiind omul cu care ar vrea să înfrunte Iadul, Chris își dă seama că Albert este Ian: băiatul îi explică faptul că el a ales să apară ca Albert pentru că acesta din urmă era singura persoană pe care Chris ar asculta-o vreodată. Înainte de a merge mai departe, Ian îi cere lui Chris să-și amintească cum și-a salvat căsnicia în perioada de după accidentul de mașină, atunci când durerea lui Annie a condus-o la internarea într-o casă de sănătate și la pericolul unui divorț.

După ce traversează un câmp plin cu suflete ale celor blestemați, ei dau peste o replică infernală a casei lui și a lui Annie. Călăuza, care se dezvăluie a fi Albert, mărind confuzia simbolurilor, narațiunea fiind, de fapt, un flux al memoriei, unde totul se încurcă sau se repetă, îl avertizează pe Chris că dacă va rămâne cu Annie mai mult de câteva minute, el poate deveni prins permanent acolo și că tot ce poate face este să-și ia „la revedere” de la soția sa. Exact cum se întâmplă în mitul lui Orfeu și Euridice. El îi explică, de asemenea, lui Chris că ființele dragi le apar celorlalți ca fiind alte persoane.

Chris intră în casa infernală și o găsește pe Annie, aflată în imposibilitatea de a-și aminti ceva, chiar și faptul că ea s-a sinucis. După ce își dă seama că este incapabil de a o face să-și amintească, el alege să se alăture lui Annie pentru totdeauna în Iad. Cu toate acestea, amintindu-și de cuvintele pe care le spune că acceptă sacrificiul, precum atunci când ea fusese internată în casa de sănătate, Annie vine la el și Chris se trezește cu Annie în Rai.

Chris și Annie sunt reuniți cu copiii lor (care vin ca aparițiile lor de pe Pământ) și, în timp ce cei patru sunt fericiți să se vadă din nou, Chris sugerează să fie în așa fel renăscut încât el și Annie să poată experimenta singurul lucru pe care nu vor putea să-l reproducă în Astral: viața. Filmul se încheie cu Chris și Annie întâlnindu-se din nou, dar în ipostaza de copii.

What Dreams May Come a câștigat Premiul Oscar pentru cele mai bune efecte vizuale la a 71-a ediție a Premiilor Oscar din 1998, distincția fiindu-i atribuită lui Kevin Mack, Joel Hynek, Nickolas Brooks și Stuart Robertson. Filmul a fost nominalizat și la Premiul Oscar pentru cele mai bune decoruri. A câștigat și Premiul Art Directors Guild pentru excelență în design de producție.

Într-adevăr, reprezentarea raiului și iadului, ca un amestec de purgatoriu astral, este ceva nemaivăzut în lumea filmului. Evident, infernul este copleșitor, iar raiul are un aspect kitsch.

La fel și relațiile dintre Chris și Annie sunt edulcorate, aceste aprecieri nefiind negative, fiindcă în America arta kitsch este o calitate. Dovadă că și Robin joacă toate scenele foarte afectat. El face numai declarații patetice de iubire, e supersentimental, la nivelul insuportabilului. Încercarea de a reînvia, el și familia sa, este absolută. El le face declarații de iubire maximă soției și copiilor săi. Reînvie iubirea platonică, este de o fidelitate absolută. Linia personajului este orfeică, el face așa cum a făcut Orfeu, care a mers în infern să o învie pe Euridice. Aflat în Iad, la picioarele soției sale, care îl tot respinge, Chris vrea să rămână pe veci acolo, și chiar îi spune: „Sunt bărbatul care am renunțat la Paradis ca să te urmez pe tine în infern”.

Autorii principali ai filmului, romancierul și regizorul, amestecă aici foarte multe mituri. Povestea actualizată e o mostră de incongruențe, de asemănări și abateri de la miturile clasice. Încearcă să creeze o nouă mitologie. Max von Sydow joacă rolul unei călăuze ce ne amintește nu de Freud, cum este numit, ci de Virgiliu al lui Dante. Sunt la tot pasul similitudini cu marile teme ale literaturii și artei mondiale, așa cum se fac numeroase racorduri la opere plastice, dat fiind că Annie este pictoriță. Paradisul kitsch parcă ar fi pictat de ea. Iar decorurile Infernului sunt absolut antologice, greu de găsit vreun echivalent. Nici Aronofsky în Noah nu a reușit așa ceva. Însă, repet, impresia generală este de kitsch, de amestec nebunesc de limbaje, la limita onirisului, parcă am vedea o expoziție surrealistă la Galeria Di Donna din New York.

 

Grid Modorcea, Dr. în arte

loading...