Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Special
Românii, un popor de contrarevoluţionari! (II)
Cum aţi caracteriza, în esenţă şi în puţine cuvinte, atitudinea prin care românii au atras „mînia şi dispreţul” lui Engels?
Naţionalism românesc, echilibrat şi bine cumpănit! Simţ al măsurii, decenţă, eleganţă chiar. Conştiinţa clară că nu tot ce zboară se mănîncă şi că „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”! Au pus interesele naţionale mai presus de drepturile omului, ale individului pieritor. E drept, mi-ar fi mai uşor să identific acte şi manifestări ale românilor ulterioare declaraţiei lui Engels, prin care aceasta este confirmată cu strălucire, încît mă întreb de unde a avut Engels intuiţia faptului că românii vor fi principalul (sic!) opozant al revoluţiei mondiale marxiste? Căci, aşa cum am mai spus-o pe acest site, cel puţin în Europa românii au pus cele mai mari piedici internaţionalismului proletar. Au fost deseori, inclusiv în interiorul lagărului socialist, nuca tare, buturuga mică din a cărei pricină s-a răsturnat carul triumfal al Kominternului la Budapesta, de pildă, în 1919. Ne-a costat mult această virtute. Dar abia acum aflu că ni se trage de la Engels. Ce diagnostic precis a ştiut să ne pună! Sper că a greşit în privinţa remediului: dispariţia noastră ca naţiune. Engels e primul care a definit clar acest obiectiv al antiromânismului: „pierderea caracterului naţional. Dispariţia!”. Engels este un clasic al antiromânismului. Un vizionar. Un teoretician. E o mare cinste pentru noi.
Ce putea să-l facă pe Engels să ne urască atît de tare?
Repet: trebuie văzută cu exactitate data cînd Engels face această declaraţie şi contextul, precum şi alte referinţe engelsiene la români, dacă există. Apelez la cititorii site-ului să lămurească ei această problemă: ce ştia Engels despre români atunci cînd a dat verdictul aneantizării noastre? Aşa, la prima vedere, îmi vine să leg declaraţia lui Friedrich Engels de prima lovitură, efectiv mortală, dată de români marxism-leninismului în 1864, la Viena, cînd boierul moldav Racoviţă îl răpune în luptă dreaptă pe cel care a fost cel mai apropiat tovarăş de idei cu Marx şi Engels, marea speranţă a socialismului ştiinţific, numitul Ferdinand Lassalle. Episod care n-ar trebui să lipsească din nici un manual de Istorie a românilor, dar lipseşte din toate. L-am povestit de mai multe ori. Probabil că Engels ne poarte pică de pe atunci.
Nu văd nici un motiv să nu mai povestiţi o dată acest episod într-adevăr premonitoriu. E foarte puţin cunoscut. L-aţi povestit în romanul Vin americanii, cu mult haz, cu multă…
Exultare! Acesta este cuvîntul. Exult de plăcere cînd povestesc isprava boierului Racoviţă. Trăiesc intens o stare de exaltare. Abia aştept. Se poate?
Poftiţi, vă rog!
Încep prin a-l pomeni pe Constantin Boceanu, de la el am aflat minunata poveste a boierului Racoviţă. Boceanu, şi el de stirpe veche boierească, din Mehedinţi, un veritabil aristocrat, avusese la viaţa sa cîteva dueluri, participase chiar şi la ultimul duel, înainte ca prin lege duelul să fie interzis în România. Două vorbe şi despre duelul ca instituţie. Duelul a aparţinut acelei lumi aristocratice retrograde şi reacţionare, căreia i-a pus sau a încercat să-i pună capăt revoluţia mondială profeţită de Marx şi Engels. O lume care punea onoarea mai presus de orice. În acea lume, orice persoană care jignea pe nedrept altă persoană risca să fie provocată la duel de acea persoană. Sau, în cazul că persoana jignită era o femeie sau un bătrîn, se găsea cavalerul care să-l provoace la duel pe mitocan. În felul acesta, zicea Boceanu, lumea bună era apărată de gesturile mitocanilor, sever cenzuraţi de perspectiva duelului.
Dar ce-l împiedica pe un mitocan să fie şi el priceput în arta scrimei sau a duelului cu revolverul?
Asta l-am întrebat şi eu pe răposatul domn Boceanu. Cu ce satisfacţie mi-a răspuns cam aşa: un mitocan, care se gîndeşte să se antreneze pentru a face faţă vreodată unei provocări la duel, prin antrenament îşi pierde mult din …mitocănie, devine om de onoare. În plus, orice duel presupune un risc mare, chiar dacă eşti bine antrenat. Aşa că mitocanul se temea pe vremea aceea de duel ca dracul de tămîie…
Dar dacă era provocat la duel şi nu se prezenta?
I se ducea buhul că este un om lipsit de onoare şi nici unul dintre cunoscuţi nu mai accepta să aibă de-a face cu el. Nu mai era primit în nici o casă, era exclus din lumea din care făcuse parte. Devenea un proscris. Şi acum momentul astral, cum l-ar fi numit Stefan Zweig, evreu şi el, ca şi Lassalle, dar ce evreu! Aşadar, sîntem în anul de graţie 1864, Ferdinand Lassalle are 44 de ani, e holtei, bărbat cu succes pe toate planurile în societatea vieneză, îi mai lipsea un blazon de nobleţe, probabil, sau numai o soţie frumoasă şi drăgăstoasă. O jună contesă părea că îndeplineşte amîndouă condiţiile, başca, probabil, şi ceva avere, aşa că Ferdinand al nostru ia un buchet de trandafiri sau crini imperiali, ori cu mîna goală s-o fi dus la părinţii fetei, să le anunţe marea bucurie: îl vor avea de ginere pe faimosul ziarist, teoretician şi combatant socialist Ferdinand Lassalle, care se prezenta în persoană să ceară mîna tinerei domniţe. Aşadar, taica, contele, cam în vîrstă şi beteag, a fost pus în situaţia de a accepta în familie, ca ginere, un ins cunoscut pentru vederile sale politice socialiste, adică antiaristocratice, şi destul de copt pentru juna sa copilă. Cam purisan, adică. O fi contat şi faptul că Lassalle era evreu? N-aş crede, la Viena evreii erau bine integraţi în societatea înaltă a imperiului. Bref, contele îl refuză pe marele Lassalle, nici nu mai contează cu ce argumente, cu ce cuvinte. Nu-l vrea în familie. Nu vrea nepoţi de la tovarăşul Lassalle. Nu vrea şi gata! Afront la care Ferdinand Lassalle nu se poate abţine să nu răspundă cu o pereche de palme aplicate pe obrazul părintelui impertinent, al căror răsunet a cutremurat întreg imperiul chezaro-crăiesc. Un gest de mitocan, eşti de acord? Peţitorul care îşi bate socrul!
Obermitocan!
Conform uzanţelor, contele face cunoscut afrontul suferit, precum şi faptul că din pricina vîrstei şi a stării sale fizice precare nu-şi poate apăra onoarea, terfelită de reprezentantul cel mai de seamă al socialismului utopic, cum era prezentat acest Lassalle la cursurile de socialism ştiinţific din facultate. Lassalle era, aşadar, un utopic, un visător, un idealist, care ia la palme pe cel pe care şi l-a dorit bunic al copiilor săi! Cazul ajunge în presă şi toată lumea începe să fie pasionată de întrebarea: care dintre junii baroni sau conţi imperiali ai Ostreich-ului va ridica de jos mănuşa aruncată cu atîta impertinenţă în obrazul aristocraţiei vieneze de spadă vieneză? Aristocraţie care fusese de spadă cîndva, la începuturi, dar acum se cam lenevise, se dedulcise la viaţa de cafenea şi de salon, astfel că nici un june nu se iţea la orizont să apere onoarea contelui şi să spele ruşinea de pe obrazul aristocraţiei austriece. Situaţie de care presa, aproape toată cu simpatii socialiste, iudaizată bine, cum o va califica Eminescu cîţiva ani mai tîrziu, nu întîrzie să profite şi să ia peste picior, să ia la un mişto homeric însăşi ideea de aristocraţie, de cavalerism european, arian etc. Aveau toate motivele… Fireşte, toată această tevatură din perspectiva revoluţiei mondiale, care se vădea o dată în plus necesară şi justificată. De partea cealaltă, în saloanele high life-ului vienez, ruşine şi deznădejde, umilinţă şi derută generală. Însuşi împăratul, marele Franz Joseph, convoacă guvernul; în zadar însă, soluţia nu putea veni decît de la societatea civilă, cum am zice noi azi. Iar societatea civilă vieneză, adică lumea bună, aristocraţia, tace şi înghite în sec. Fine del primo tempo!
Secondo tempo…
Undeva, în Moldova. Bănuiesc că la Nicoreşti, de unde se trag părinţii nevesti-mii, boierul Racoviţă se urcă în rădvan şi pleacă să-şi facă îndătinata călătorie anuală la Paris. Drumul său trecea prin Beci, prin Viena imperială, unde avea ceva rude şi prieteni. A nimerit chiar în acele zile de pomină şi de ruşine, cînd devenise evident că imperiul este pe ducă, căci nu se găsea nimeni să apere onoarea aristocraţiei care îl întemeiase cu sute de ani în urmă. Află de toată această urîtă poveste şoldoveanul nostru şi nu-i vine a crede: cum? Nu se găseşte nimeni să-l pună la punct pe mitocan, pe obraznic? Şi, mai ales, nu poate să priceapă ce a fost în capul peţitorului. În cele din urmă, ca-n basmele cu Făt Frumos şi Zmeul cel rău, boier Racoviţă îşi întreabă gazdele dacă nu cumva îl poate el provoca la duel pe măgarul social-democrat. Avea cîţiva domnitori printre ascendenţi, se simţea solidar cu ideea de aristocraţie şi onoare. Aşa s-a ajuns la duelul dintre boierul Racoviţă şi revoluţionarul Lassalle. Un duel despre care s-a vorbit prea puţin. Nu e timpul trecut şi putem, sîntem chiar obligaţi, ca români, să recuperăm timpul scurs, pentru a introduce această poveste în circulaţia publică a modelelor umane, ca pe un reper sufletesc al satisfacţiei de a te şti om, român. Gestul boierului valah merită să fie cunoscut în toată lumea. Însăşi persoana lui Racoviţă merită să fie mai cunoscută decît persoana mitocanului, al cărui nume nu lipseşte din nici o enciclopedie. În ordinea morală a lucrurilor, acolo unde consemnăm faptele care dau demnitate fiinţei umane, Racoviţă este un nume care merită o mediatizare pe măsura excelenţei sale. Mă rog, se pot spune o mulţime de superlative pe seama acestui moment de Istorie, de excelenţă românească. Da, cred că acesta este termenul: moment de excelenţă românească… (Va urma)
A consemnat PETRE BURLACU
