Primim la redacţie Adevărul despre scutul antirachetă

Am citit articolele şi comentariile referitoare la scutul antirachetă. Sînt surprins, nu de interesul manifestat, care este justificat, ci de numărul mare de „cunoscători ai domeniului”, pe care eu îl consideram special şi puţin cunoscut.

Pentru că am lucrat 35 de ani în domeniul respectiv şi am, consider eu, suficiente cunoştinţe care să-mi permită o analiză pertinentă a problemei respective, îmi permit să fac unele observaţii pe baza unei analize mai profunde, pentru clarificarea unor aspecte neabordate, în scopul cunoaşterii adevărului despre o problemă deosebit de importantă, chiar vitală, pentru România şi viitorul Poporului Român. Aşa cum este prezentat şi perceput de opinia publică, scutul antirachetă are rolul să asigure protecţia împotriva rachetelor balistice purtătoare de bombe nucleare sau bacteorologice cu diferite raze de acţiune, lansate din ţări neprietene cu SUA sau ţările NATO. Rachetele balistice sînt vehicule care transportă prin spaţiul extraterestru, la diferite distanţe, bombele cu încărcături nucleare, chimice sau bacteorologice. Aceste bombe au montate focoase de impact, care declanşează explozia bombei în momentul cînd a căzut pe sol (nu se folosesc focoase de proximitate sau telecomandate). Rachetele interceptoare sol-aer, componente esenţiale ale scutului antirachetă, au rolul să intercepteze şi să distrugă rachetele balistice intercontinentale, vehiculele aeriene ale bombelor de distrugere în massă pe care le transportă. Aceste rachete interceptoare (în prezent SM-3 diferite variante) au montate în capul ultimei trepte un proectil numit vehicul ucigaş de tipul EKV (Exoatmospheric Kill Vehicle), care, plasat pe orbita rachetei balistice, o interceptează şi o loveşte. Prin impactul proiectilului, racheta balistică este distrusă, aşa cum se spune, de fapt este avariată într-un anumit grad şi nu mai poate continua drumul programat. Resturile rachetei balistice lovite vor cădea pe sol în funcţie de gradul de avarie. Important este faptul că, o dată cu părţi din rachetă, va cădea şi bomba care era purtată de ea. La impactul cu solul, bomba va expoda şi va face ce trebuia să facă acolo unde trebuia sa ajungă.

Ar fi naiv şi lipsit de logică să considerăm că, prin aşa-zisa distrugere a rachetei purtătoare, chiar şi în spaţiul extraterestru, la peste 100 km., a fost distrusă şi bomba nucleară.

Bomba nucleară nu poate fi distrusă

decît prin explozie

Dacă am considera că proiectilul EKV a lovit chiar bomba nucleară, chimică sau bacteoreologică, probabilitatea fiind foarte, foarte mică, aceasta ar exploda în spaţiu şi zona de infestare ar fi mult mai mare, fiind afectată o zonă foarte întinsă de pe sol.

Este cunoscut faptul că, la apariţia unei arme noi, imediat încep cercetările pentru descoperirea antidotului, o armă anti-armă, care să o anihileze. Pentru armele nucleare nu s-a găsit încă antidotul. Nu există tehnologii sau metode da anihilare a acestor arme. De capturarea şi dezamorsarea lor, precum cele cu exploziv clasic, nici nu poate fi vorba. Deci, la nivelul dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice actuale, bombele nucleare nu pot fi dezamorsate, anihilate, distruse decît prin explozie, cu urmările catrastofale cunoscute.

Pentru a înţelege pericolul dat de folosirea scutului antirachetă în cazul unui atac cu rachete balistice, să analizăm mai atent ce înseamnă „distrugerea rachetei”. Este cunoscut faptul că interceptarea rachetelor balistice se poate face în atmosferă, pe durata lansării, sau la coborîre spre obiectiv, cît şi în afara atmosferei, pe parcursul către obiectiv (cazul din România).

Proiectilul EKV, după desprinderea de ultima treaptă a rachetei interceptoare, îşi continuă drumul pînă la interceptarea rachetei balistice. El are sisteme de corecţie a traiectoriei, nu de accelerare a vitezei, şi nu este încărcat cu exploziv. Impactul cinetic cu racheta este cel care duce la avarierea rachetei balistice. Am spus avariere, şi nu distrugere, deoarece este incorect să credem că impactul dintre un proiectil, indiferent de puterea lui, va duce la pulverizare rachetei (distrugerea ei), mai ales dacă ţinem cont de volumul şi greutatea celor două corpuri de impact. Este limpede că se va produce o avarie de un anumit grad a rachetei balistice, care nu va mai putea continua drumul către obiectivul programat. Drumul ei va fi scurtat. Dacă avaria este mai mică, ea va cotinua în virtutea inerţiei să zboare, va intra în atmosferă şi va cădea undeva pe direcţia de deplasare, fără să ajungă la obiectivul programat. Iar unde va cădea, va face ce trebuia să facă la obiectivul respectiv.

Să admitem ca avaria a fost foarte mare, ducînd, aşa cum se spune, la pulverizarea rachetei, iar părţi din ea (reziduuri, aşa cum sînt numite de unii) vor cădea spre pămînt. Legea gravitaţii acţionînd, vor intra în atmosferă, fiind arse precum rezidurile meteoriţilor. Comparaţia nu poate fi admisă ca valabilă, avînd în vedere viteza cu care intră în atmosferă meteoriţii, dată de înălţimea de la care vin, deci frecarea cu aerul este incomparabil mai mare, care duce la arderea lor instantanee, în timp ce resturile rachetei balistice nu parcurg acelaşi spaţiu în cădere şi în plus materialele din care sînt construite carcasele sînt rezistente la temperaturile create de frecarea cu aerul. De altfel, justificarea arderii resturilor rachetei  balistice nu este reală, ea are rol de manipulare a masselor necunoscătoare, deoarece, în cazul interceptării rachetelor balistice în perioada cît se află în atmosferă, această justificare nu mai poate fi invocată, iar o astfel de interceptare este folosită.

Foarte important este faptul că printre părţile din racheta balistică dezmembrată de impactul cu proiectilul interceptor, se află şi încărcătura preţioasă pe care o transportă (bomba nucleară, chimică sau bacteorologică).

Dacă această bombă ar fi lovită de proiectilul interceptor, lucru dorit, dar foarte puţin probabil de înfăptuit, în urma impactului ar exploda, împrăştiind materialul radioactiv, chimic sau bacteorologic. Acesta, evident, va cădea pe pămînt, infestînd o mare zonă de pe sol, argumentul arderii lor la intrarea în atmosferă nu mai este valabil, aici fiind vorba de radiaţii sau bacterii (microcosmos), şi nu de structuri moleculare solide de diferite mărimi, cum sînt părţi din racheta balistică.

În aceste condiţii, prin instalarea scutului antirachetă în România, putem considera că se urmăreşte să se realizeze „un zid de protecţie” în calea rachetelor balistice, iar noi devenim „grăniceri al spaţiului aerian”. Pe acest zid este scris: „Pe aici nu se trece”.

Interceptăm rachetele balistice, le oprim din drumul lor spre obiectivele programate, spunînd „Interzis să ajungeţi acolo”. Le luăm din spaţiu şi dăm cu ele de pămînt. Se vorbeşte de reacţia negativă a Rusiei, care pe bună dreptate se simte ameninţată. Invocarea pericolului unui atac din partea Iranului poate fi considerată un pretext, deoarece rachetele lor balistice „shahab”, cu raza lor de acţiune, nu au cum ajunge în SUA, iar faptul că americanii ar dori să protejeze ţări din Uniunea Europeană, investind sume importante în „scutul antirachetă” instalat în România, nu poate fi crezut decît de massele necunoscătoare, care sînt manipulate. Este de înţeles că SUA face tot posibilul ca rachetele balistice cu încărcătură nucleară lansate de cei care deţin astfel de arme să nu ajungă pe teritoriul american. Iar la efortul financiar fabulos trebuie să contribuie cît mai multe state aflate sub „scutul antirachetă” preconizat. Se vorbeşte şi de riscul ca România să devină ţintă pentru agresori, fapt real ce ţine de logica războiului, dar de pericolul incomparabil mai mare dat de bombele nucleare, chimice sau bacteoro-logice oprite deasupra României din drumul lor către ţintele programate nu spune nimeni nimic.

La marea massă populară este vorba de ignoranţă şi este de înţeles, dar la cei cunoscători în domeniu despre ce poate fi vorba?

CE-I DE FĂCUT?

Trebuie analizată situaţia actuală în care se găseşte România cu realism şi sînge rece. Întrebări de genul „Dar de ce am ajuns aşa?” şi „Cine poartă răspunderea?” nu folosesc la rezolvarea problemei. România, prin poziţia ei geografică, se găseşte din nou, ca şi altădată în istorie, la o răscruce, dar nu de vînturi sau uragane, ci de „taifunuri sau tsunami“. După ce a scăpat ca prin urechile acului de dezmembare în 1989, acum este nevoită să facă „echilibristică pe marginea prăpastiei”. Deşi sînt adeptul „verticalităţii şi integrităţii”, detestînd „obedienţa şi lipsa de demnitate naţională”, consider că România, în momentul de faţă, nu are altă soluţie decît acceptarea instalării scutului antirachetă pe teritoriul ei. Asta nu înseamnă că nu trebuie să spunem adevărul despre scut, scoţînd în evidenţă şi avantajele, de care s-a vorbit excesiv, dar şi riscurile asumate de Poporul Român.

Prin asta dovedim că, deşi am fost foarte receptivi la manipulările din 1989, orice manipulare are o limită, iar cînd e vorba de existenţa Poporului Român şi riscarea transformării României într-un pustiu nuclear, ştim să negociem acest risc la valoarea lui reală, nu cea formală şi manipulată. Polonezii şi cehii au avut reţineri la prima variantă de instalare a scutului antirachetă, cerînd unele garanţii si compensaţii.

Conducătorii României au acum ocazia să negocieze acceptarea instalării scutului antirachetă. Funcţie de valoarea şi importanţa riscului asumat de Poporul Român, care devine „grănicer antiatomic” al spaţiului aerian, protejînd, cu riscul existenţei lui, pe toţi cei care sînt vizaţi de atacurile cu rachetele balistice şi mai puţin pe ei, care nu au de ce să fie ţinta unor astfel de atacuri.

Cei care lucrează în locurile unde există pericolul dat de materiale nucleare radioactive sînt plătiţi suplimentar pentru acest risc. Oare românii nu au dreptul la aceste compesări, date de riscul asumat?

Prin negocierea acestor compensări, meritate, România dovedeşte că are demnitate, este competentă şi merită să se bucure de consideraţia şi aprecierea ţărilor democrate, civilizate.

Colonel (r) ing. ANDREI PĂSĂREANU, licenţiat în filozofie)

Share |

Articol vizualizat de 1677 ori

14 Aug 2011