Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Special
Precursorii WikiLeaks Ambasada SUA despre politica din România postbelicĂ
CONFIDENŢIAL
Legaţia americană
Bucureşti, 17 noiembrie 1947
SUBIECT: Căderea lui Gheorghe Tătărescu; Viitorul Partidului Naţional Liberal Dizident.
SECRETARULUI DE STAT
WASHINGTON, D.C.
EXCELENŢĂ,
Referitor la trimiterea mea nr. 76 datată 11 noiembrie 1947, în legătură cu îndepărtarea ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu şi a altor trei miniştri, membri ai Partidului Naţional Liberal dizident, am onoarea să supun atenţiei dvs. comentariile ce urmează asupra acestor evenimente.
Gheorghe Tătărescu, descris de d1. Iuliu Maniu, preşedintele arestat al Partidului Naţional-Ţărănesc, ca „personificarea imoralităţii politice româneşti”, şi-a început cariera politică acum 25 de ani, ca deputat al Partidului Naţional Liberal al lui Constantin I.C. Brătianu în Parlamentul Român. În 1923 a devenit subsecretar la Interne, post pe care 1-a deţinut 5 ani, iar în 1931 a fost ales secretar general al Partidului Naţional Liberal. În acelaşi an a fost numit ministru al Industriei, iar în 1934 a devenit prim-ministru. Tătărescu s-a menţinut în acest post timp de 3 ani, iar după cădere a devenit ministru de Externe în guvernul Patriarhului Miron Cristea. A fost un apropiat al fostului Rege Carol şi unul dintre sprijinitorii principali ai acestuia în impunerea dictaturii regale în România. A participat în 1938 la adoptarea unei constituţii autoritare şi a format un nou partid politic cu răsunătorul nume de „Front al Renaşterii Naţionale”, ceea ce a provocat ruperea completă de Partidul Naţional Liberal şi permanenta scindare a acestuia în două grupări, deşi ambele au rămas devotate intereselor marilor capitalişti români. Tătărescu a lucrat apoi ca ministru al României în Franţa, iar în 1939 a redevenit prim-ministru. Cel de-al doilea mandat de premier al lui Tătărescu s-a remarcat prin zelul cu care el a chemat trupele germane în România, a cooperat în toate modurile posibile cu naziştii şi a cedat provinciile din nord, Basarabia şi Bucovina, Uniunii Sovietice, care la acea vreme era parteneră a Germaniei, act care nu a fost deloc în măsură să-1 facă iubit de Poporul Român. Cît priveşte colaborarea lui Tătărescu cu germanii, despre care e probabil să se audă mai multe în următoarele cîteva luni, pot prezenta interes următoarele fragmente dintr-o scrisoare pe care el a adresat-o la 28 mai 1940 lui Fabricius, ministrul german de la Bucureşti: „În ultimii cîţiva ani, România a dat dovezi clare că doreşte să întreţină relaţii amicale cu Reich-ul german, animate de un spirit de înţelegere reciprocă şi bazate pe colaborarea activă în toate domeniile... În interesul dezvoltării relaţiilor dintre cele două ţări, precum şi în interesul ambelor părţi de a menţine pacea în Sud-Estul Europei prin asigurarea, pentru această zonă, a unor condiţii favorabile unei colaborări serioase şi fructuoase, România consideră că este îndreptăţită ca, reafirmîndu-şi dorinţa de pace atîta timp cît aceasta este compatibilă cu independenţa şi unitatea sa, să atragă atenţia Reich-ului german asupra prejudiciului pe care îl poate provoca în această zonă ameninţarea pe care o constituie măsurile militare ce se iau la frontierele sale (i.e. manevrele Armatei Roşii).
În acelaşi timp, guvernul român doreşte să-şi exprime speranţa în lărgirea orizontului unei colaborări amicale cu guvernul Reich-ului”.
În ciuda vorbăriei şi a spuselor cu două înţelesuri (tipice pentru acest om) pe care le putem constata în citatul de mai sus, s-a stabilit foarte exact că Tătărescu a vizat în mod activ intervenţia nazistă în România. Fără post în timpul războiului, deşi în graţiile dictaturii lui Antonescu şi ale stăpînilor săi germani, Tătărescu a ridicat din nou capul spre sfîrşitul regimului german în România, într-o ultimă tentativă disperată de a se da de partea aliaţilor cu puţin înainte de lovitura de stat din 23 august 1944, care 1-a înlăturat pe Antonescu şi a dus la instalarea unui guvern de coaliţie condus de generalul Sănătescu. Încercările lui Tătărescu de a-şi schimba culoarea nu au păcălit pe nimeni şi la insistenţa lui Iuliu Maniu numele său a fost înscris pe lista locală de criminali de război, românii de toate nuanţele politice considerînd că acesta este locul ce i se potriveşte cel mai bine.
Ulterior, cînd Tătărescu, în postura de membru al Cabinetului Groza, a căutat să convingă că a avut o contribuţie majoră la lovitura de stat şi la armistiţiu, el a fost denunţat de fostul ministru de Externe, Grigore Nicu-lescu-Buzeşti în următorii termeni:
„D1. Maniu vă socoteşte răspunzător pentru dezastrul ţării din următoarele motive:
1) Aţi subminat relaţiile României cu Rusia Sovietică, demiţîndu-1 pe Nicolae Titulescu (ministrul de Externe) din guvernul dvs., atunci cînd acesta era pe punctul de a se semna un pact de asistenţă mutuală cu URSS;
2) Împreună cu fostul Rege Carol al II-lea, purtaţi răspunderea pentru instalarea unui regim dictatorial în România;
3) Aţi denunţat garanţiile britanice şi franceze;
4) Aţi schimbat cursul politicii externe româneşti prin declaraţia pe care aţi făcut-o ministrului german la 26 mai 1940, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, în care aţi arătat că sînteţi gata să colaboraţi cu germanii;
5) Aţi manifestat solidaritate cu regimul lui Antonescu şi aţi aprobat in toto războiul ideologic împotriva Uniunii Sovietice, prin prezenţa dvs. la festivalurile de la Chişinău”.
Numai intervenţia directă a Uniunii Sovietice 1-a salvat pe Tătărescu de soarta lui Antonescu. E de presupus că ruşii s-au gîndit că au nevoie de un element de decor conservator în guvernul-marionetă pe care l-au instalat la 6 martie 1945, guvern condus de dr. Petru Groza, şi l-au ales pentru postul de ministru de Externe şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri pe Tătărescu, un om care este arhiconservator şi exponent al marilor averi din România, personificate prin oameni de felul lui Nicolae Malaxa, şi atît de grav compromis prin trecutul său, încît, vrînd-nevrînd, e nevoit să execute ordinele întocmai. Tătărescu s-a achitat admirabil de acest rol, pînă în momentul în care sovieticii şi acoliţii lor comunişti locali s-au simţit suficient de puternici în România pentru a se dispensa de accesorii de lux precum d1. Tătărescu şi colegii lui liberali dizidenţi din guvern.
Înainte de a intra în guvern în 1945 şi un timp după aceea, Tătărescu şi-a reluat conflictul cu fostul şef al partidului său, venerabilul Constantin I.C. Brătianu, pentru controlul asupra Partidului Naţional Liberal. Cu toate că nu şi-a putut atinge acest scop, el a reuşit totuşi să atragă din gruparea lui Brătianu un număr de oameni care au fost de acord cu Tătărescu, în sensul că singura şansă pe care clasa acestora o are pentru a-şi menţine bogăţia şi controlul asupra vieţii economice şi financiare a ţării este cooperarea cu guvernul instalat de sovietici. Tătărescu nu a încetat niciodată să susţină că partidul lui, aşa cum a fost el organizat după război, este adevăratul „Partid Naţional Liberal” şi că Brătienii şi acoliţii lor sînt nişte rebeli. Oricum, ruptura a devenit definitivă atunci cînd adepţii lui Tătărescu au fost recunoscuţi de guvern ca fiind Partidul Naţional Liberal, iar toţi ceilalţi i-au considerat ca Partidul Liberal „al lui Tătărescu” sau „dizident”.
Pînă în prezent, Tătărescu a fost un puternic lider de partid şi, cu toate că este exponentul unor oameni precum Malaxa, el a condus afacerile partidului în felul său propriu şi fără să ţină seama de nici un sfat, oricît de important. Cu toată lipsa sa de scrupule politice, Tătărescu este un om cu o inteligenţă şi abilitate deosebite şi dibăcia cu care s-a menţinut în Guvernul Groza aproape 3 ani nu e un fapt minor. Cooperînd cu comuniştii şi intrînd în „Blocul Partidelor Democratice” care formează guvernul şi care, la alegerile din noiembrie 1946, a prezentat o platformă electorală consolidată, a izbutit să-şi plaseze suporterii peste tot în guvern, atît în posturi mărunte, cît şi în poziţii înalte. Membrii partidului său au ocupat în guvern posturi importante, inclusiv cel de ministru al Economiei Naţionale pînă în decembrie 1946 şi cel de ministru de Finanţe. În majoritatea cazurilor, aceşti oameni sînt din acelaşi aluat cu liderul lor, la fel de lipsiţi de scrupule, dar lipsiţi de abilitatea lui. Activitatea ministrului de Finanţe, Alexandru Alexandrini, a fost un scandal notoriu, iar alţii din partid nu au fost nici ei mai buni.
Tătărescu şi colegii săi liberali au crezut că pot încetini evoluţia comu-nizării totale în România şi au jucat cu comuniştii un joc al aşteptării, pînă la momentul oportun, pentru răsturnarea acestora. Într-o mică măsură au şi obţinut unele succese, iar comuniştii susţin, probabil cu oarecare exactitate, că în mod deliberat, prin administrarea defectuoasă a ministerului, Alexandrini a sabotat „reformele” economice şi fiscale pe care ei le treceau prin Parlament. În tratativele sale cu diplomaţi reprezentînd ţări din afara orbitei sovietice, Tătărescu arăta cu francheţe motivele (opoziţia sovieticilor) care îl puneau în imposibilitatea de a satisface solicitările acestora în calitate de ministru de Externe, asigurîndu-i însă că el, Tătărescu, le-ar satisface de îndată ca diplomat liber. El a reuşit să se menţină în termeni amicali atît cu sovieticii, cît şi cu puterile occidentale şi s-a străduit în mod clar să dea acestora din urmă impresia că acţionează pentru a rezista planurilor comuniştilor.
Această încercare a elementelor avute din România de a conlucra cu comuniştii şi de a-şi păstra, în acelaşi timp, dictatura economică asupra României a fost de la bun început sortită eşecului şi e sigur că sovieticii nu au avut niciodată de gînd să-1 folosească pe Tătărescu mai mult decît era absolut necesar pentru scopurile lor. Ei l-au atras cu abilitate într-o capcană în iunie 1947, manifestîndu-şi nemulţumirea în legătură cu guvernul şi dîndu-i dreptate. Primind aceste semnale, Tătărescu a redactat acel de-acum vestit „Memoriu” pe care, potrivit unor surse de încredere, 1-a arătat ambasadorului sovietic Kavtaradze şi, probabil, preşedintelui Comisiei Aliate de Control, generalul Susaikov, înainte de a-1 aduce la cunoştinţa colegilor săi din Cabinet. Potrivit acestor surse, acest memoriu, care constituie un puternic atac la adresa strategiei politice şi economice a guvernului, i-a fost prezentat ambasadorului sovietic, care i-a arătat lui Tătărescu că este de acord cu el. Acesta, jubilînd, 1-a supus atenţiei guvernului şi 1-a încredinţat presei cu mare tam-tam. În curînd el a înţeles în ce capcană fusese tîrît şi din acel moment poziţia sa a fost atît de iremediabil compromisă, încît prăbuşirea lui a devenit doar o chestiune de timp.
Scuza oficială pentru îndepărtarea lui Tătărescu a constituit-o „revelaţia” pierderilor de informaţii de la Ministerul de Externe, în cursul recent încheiatului proces al lui Maniu şi al partenerilor săi. Precizia cu care i s-a asigurat demisia, rapiditatea cu care au fost epuraţi din guvern adepţii săi şi unanimitatea atacurilor presei împotriva d-lui Tătărescu - toate indică foarte limpede că acest demers a fost pregătit cu mult timp înainte şi a fost pus în practică atunci cînd a sosit momentul prielnic. Epurarea liberalilor dizidenţi din toate sectoarele vieţii politice continuă şi acum şi se extinde pînă la cel mai mărunt funcţionar din administraţiile provinciale, municipale şi centrale. Presa din 16 noiembrie a anunţat demiterea tuturor deputaţilor liberali dizidenţi din posturile lor din comitetele parlamentare, deşi nu se ştie încă nimic despre soarta deputaţilor înşişi.
A existat o tentativă a unor deputaţi conduşi de fostul ministru al Economiei Naţionale, Bejan, de a-1 repudia pe Tătărescu şi de a rămîne membri ai blocului guvernamental, dar tonul presei comuniste indică faptul că guvernul nu va accepta aceasta. Mai mult decît atît, ziarul lui Tătărescu, „DRAPELUL“, a declarat că în partid nu s-a produs nici o scindare majoră şi este pe deplin posibil ca acţiunile lui Bejan să se fi derulat cu consimţămîntul d-lui Tătărescu însuşi.
Observatorii locali consideră că Partidul Liberal dizident este atît pe deplin o grupare personală a lui Tătărescu, încît este foarte puţin probabil că acesta se va menţine sub conducerea oricui altcuiva.
Legaţia a fost informată de cîteva surse demne de încredere că guvernul român intenţionează să îl aducă în justiţie pe Tătărescu şi că următorul mare proces va fi al lui. Informatorii legaţiei sînt de părere că guvernul va amîna dizolvarea Partidului Naţional Liberal (Brătianu) şi a Partidului Socialist Independent al lui Titel Petrescu pînă după procesul d-lui Tătărescu. Se susţine că lichidarea acestor două partide şi arestarea liderilor lor a fost programată după ce guvernul a reuşit să distrugă Partidul Naţional-Ţărănesc şi pe conducătorii acestuia. În cazul lui Tătărescu, este de presupus că guvernul nu va trebui să meargă atît de departe ca de obicei cu măsluirea unor acuzaţii false împotriva inculpatului, căci lunga carieră a lui Tătărescu pare să ofere o bază amplă pentru inculpare. S-a anunţat deja că Tătărescu se află în arest la domiciliu de la demisia sa.
Viitorul partenerilor lui Tătărescu este incert. Fără îndoială, pentru a-şi salva pielea, unii se vor strădui să rămînă în graţiile guvernului, deşi ar trebui să le fie de-acum clar că nu e nici o siguranţă în colaborarea cu comuniştii, care au întrebuinţat această practică de a folosi o vreme oamenii pentru scopurile lor, distrugîndu-i apoi. Alţii poate că vor reveni la Partidul Naţional Liberal condus de Brătianu. Tătărescu a anunţat în ziarul său că acum partidul său este în mod oficial în opoziţie faţă de guvern, dar în România de azi o astfel de opoziţie pare să fie sortită unei existenţe scurte, iar declaraţia a fost probabil doar o ultimă încercare a lui Tătărescu de a atrage opinia publică de partea sa.
Căderea lui Tătărescu şi partidului lui marchează finalul tentativelor capitalului român de a conlucra cu comunismul aşa cum o făcuse cu dictatura Regelui Carol şi cu regimul pro-nazist al Mareşalului Antonescu. Bancherii şi industriaşii avuţi pe care i-a reprezentat Tătărescu au pierdut acum toate şansele, oricît de mici, pe care le-au avut înainte, de a-şi salva bogăţia şi influenţa, şi se pare că procesul de comunizare completă a României va fi acum accelerat şi se va desfăşura fără nici o opoziţie organizată.
Cu respect, al dvs.,
RUDOLF E. SCHOENFELD
