O istorie a mitei electorale

Abia trezită din letargia comunistă, România a început să înveţe, în 1990, lecţia democraţiei importată de peste Ocean. Şi, o dată cu ea, în pregătirea şi desfăşurarea primelor alegeri „libere”, au fost importate şi tehnicile de marketing politic. Pe lîngă afişele electorale, prima campanie prezidenţială a cunoscut şi prima materializare a ceea ce mai tîrziu avea să fie denumită şi pedepsită legal: mita electorală. Pungile de plastic de culoare galbenă, dar goale, inscripţionate cu „Votaţi Ion Raţiu”, cu care fostul candidat ţărănist la Preşedinţie a încercat, în 1990, să capteze bunăvoinţa alegătorilor s-au constituit în România în precursorul „sacoşei electorale” de azi. Următorul pas, apărut speculativ în condiţiile unui nivel de trai redus al unor categorii sociale, a însemnat în mod firesc aruncarea în respectiva pungă şi a unor cantităţi mai mici sau mai mari de zahăr, ulei, făină, fasole, orez sau salam. Uneori „stropite” cu o sticlă de vin, chiar dacă neetichetat, sau completate cu tradiţionalii cozonaci. Oferta „exotică” a adăugat uneori conserve de ananas sau mixuri de fructe tropicale. Au devenit constante ale tuturor campaniilor electorale. Nevoile de bază ale individului au fost speculate excelent de strategii politici: după sacoşele cu mîncare, cadourile electorale au exprimat nivelul următor al evoluţiei nevoilor individului – hainele: tricouri, fulare, şepci, căciuli, salopete sau pantaloni sau, acolo unde bugetul candidatului sau/şi disperarea erau mai mari, chiar geci, intens colorate în albastru sau portocaliu, geci care au constituit „revelaţia” campaniei prezidenţiale din 2004. A urmat lejer extinderea sferei de interes către obiectele de imediat ajutor: umbrele, găleţi, detergent ba chiar şi mături electorale sau lemne de foc. Întotdeauna, printre ele s-au strecurat şi mai măruntele brichete, lanterne sau banalele pixuri. În ajutorul candidatului, dar şi pentru protecţia alegătorului a fost invocată şi bunăvoinţa divină, în mîinile alegătorului ajungînd iconiţe cu „directive” politice şi duhovniceşti conform cărora trebuia să declari dinainte cu cine votezi. Şi cum un alegător relaxat e un alegător dispus la a asculta „sugestiile” de vot, de la transportul gratuit în grup la secţia de vot, candidaţii au inventat turismul electoral, de recreere sau terapeutic. De pe stradă sau, mai organizat, prin intermediul bisericilor, autocarele cu pensionari potenţiali susţinători au făcut trasee de la primăriile de sector la Bran, sau din „ograda” partidelor la mînăstirile din Bucovina. Elevarea alegătorului-turist sătul de România a generat imediat oferta politicianului: turismul „de Bulgaria” sau „de Grecia”. Tehnologia şi-a pus amprenta pe alegerile parlamentare din 2008: CD-uri cu jocuri, memory-stick-uri, ceasuri, ba chiar pachete cu telefoane mobile gata echipate cu cartele, oferite „ca să ţină legătura cu primarul”. Epoca high-tech a mitei a fost depăşită ca intensitate la alegerile prezidenţiale din 2009 de inovaţia pelerinelor de ploaie electorale, considerate boom-ul în domeniul de profil. Îmbulzelile şi pumnii încasaţi au fost preţul plătit în noiembrie 2009, în Parcul Titan, pentru a smulge o pelerină de culoarea portocalei cu numele candidatului, în apărare de vremurile ce aveau să vină. Şi cînd nimic nu a mai convins, banii au constituit moneda de schimb. Pentru siguranţa că alegătorul îşi va păstra cuvîntul şi votul va ajunge unde trebuie, bancnotele au fost rupte în două, prima jumătate oferită la intrare, cealaltă doar cînd dovada votului, înregistrată pe ecranul telefonului mobil, a fost prezentată. Plecaţi din buzunarele alegătorului, banii se întorceau acasă.

Darnici şi cu mîinile pînă la cot în buzunare cînd încercau să seducă electoratul, dar de-a dreptul intransigenţi declarativ cu „mita electorală” şi nesatisfăcuţi de legislaţia în vigoare, politicienii au făcut un gest de imagine şi, în iunie, au decis să explice clar într-o nouă lege ce se poate da şi ce nu alegătorului. Printr-o modificare legislativă au trecut pe lista „aşa nu”, pe lîngă bani, şi alimentele, băuturile alcoolice sau nealcoolice sau produsele din tutun. Au rămas la „aşa da” afişele, pliantele, cărţile poştale, brichetele, chibriturile, calendarele, pixurile, şepcile, tricourile, eşarfele sau fularele. Încălcările legii sînt pedepsite cu închisoare între 6 luni şi 5 ani, aplicabilă atît celui care oferă mita, cît şi cetăţeanului care o primeşte. Pînă să devină însă lege, modificarea are nevoie şi de votul deputaţilor.

ANIELA NINE

Share |

Articol vizualizat de 1013 ori

26 Aug 2011