Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Special
O „gaură neagră” înghite o stea pe zi
Satelitul Swift, care aparţine NASA, a reuşit să capteze fenomenul cosmic neobişnuit al formării unei „găuri negre”, care înghite ulterior, pur şi simplu, un corp ceresc din apropiere. Aceste detalii au fost publicate în ultima ediţie a prestigioasei publicaţii „Nature”, citată de „International Business Times”, care menţionează faptul că astronomii au remarcat apariţia unei surse neobişnuite de energie în Constelaţia Draco.
Deşi oamenii de ştiinţă şi astronomii aveau cunoştinţe despre producerea acestor fenomene cosmice, ei nu au asistat niciodată, efectiv, la dispariţia unei stele într-o „gaură neagră”. „Este pentru prima dată cînd vedem una dintre aceste «găuri negre» imense, care trece brusc de la linişte la un zgomot infernal, producînd apoi multă lumină şi radiaţii”, a declarat, pentru „Los Angeles Times”, Davide Lazzati de la Universitatea Carolina de Nord. Echipa coordonată de Ashley Zauderer, de la Harvard-Smithsonian Center for Astrophysics din Statele Unite ale Americii, care a analizat undele radio emise, a ajuns la concluzia că sursa acestora coincide cu centrul galaxiei şi estimează că „gaura neagră” din centrul acesteia echivalează cu o valoare de 1 milion de ori mai mare decît massa Soarelui nostru. Jetul de particule asociate acestor radiaţii se propagă cu viteze apropiate de cea a luminii. Emisia unui astfel de jet „nu a fost prevăzută în această situaţie”, au afirmat savanţii americani, care consideră totuşi că dislocarea gravitaţională a unei stele „explică natural” proprietăţile radiaţiei observate.
Cele mai multe galaxii adăpostesc în centrul lor o „gaură neagră” care poate avea massa unui milion sau chiar a unui miliard de stele asemănătoare Soarelui nostru. Aceste „găuri negre” uriaşe pot capta în cîmpul lor de gravitaţie o serie de stele, care sînt apoi distruse prin efectul de maree. Partea stelei cea mai apropiată de „gaura neagră” este supusă unei forţe de gravitaţie mai mare decît partea cea mai îndepărtată de aceasta. Steaua este astfel alungită şi sfîrşeşte prin a se disloca. Resturile nu cad însă direct în „gaura neagră”. Înainte de a fi înghiţite, ele orbitează în spirală, cu viteze mari, în jurul „găurii negre”, emiţînd o lumină puternică. Emisiile reziduale ce rezultă din acest proces pot fi detectate în galaxii îndepărtate.
