Între salvarea Greciei şi abandonarea României

Printr-o decizie fără precedent, Grecia, Irlanda şi Portugalia au fost puse la adăpost de mai marii Europei de efectele unui posibil tsunami în lanţ al datoriilor de ţară. Aceasta a fost, practic, cea mai amplă operaţiune de salvare financiar-economică şi bancară derulată vreodată de Uniunea Europeană. Totuşi, nu este vorba de o acţiune de caritate iniţiată de Germania şi Franţa, principalii artizani ai operaţiunii de „sablare” a datoriilor celor trei ţări, ci de apărarea propriilor interese: bunăstarea şi stabilitatea economică. Fără îndoială, această acţiune se impunea. Dar tocmai de aici se nasc şi marile întrebări. Întrebări pe care ar trebui să şi le pună, fără sfială, ţările „micii Europe”, ţările de convergenţă, inclusiv România. Pentru că este, oare, această salvare echitabilă faţă de statele intrate în ultimele valuri de aderare? Este ea corectă, de vreme ce, în tratatele de aderare, nu a fost prevăzute, în cazul intrării Uniunii Europene în faliment, tehnici financiar-bancare discriminatorii, de diferenţiere între drepturile „vechilor membri” şi suratele mai nou intrate? În fapt, cîtă credibilitate mai pot avea deciziile Uniunii în faţa noastră? Românii reprezintă ceamai încercată naţiune de criza din ultimii ani. Căci, după ce a fost jupuită, ca preţ cît se poate de clar al aderării, de resursele şi posibilităţile financiar-bancare, intrate sub controlul unor ţări risipitoare, România a fost lăsată să se descurce singură în faţa crizei. Practic, a fost lăsată să-şi tortureze economic şi social propriul popor. Se prea poate ca Europa, cea cu adevărat „unită”, s-a temut să-şi vadă proprile naţiuni într-o situaţie deficitară, răvăşite de impactul devastator pe care îl puteau avea mişcările sociale. I-a fost frică de ceea ce putea deveni nu „marea familie europeană”, ci marele fenomen de „grecizare”, avînd ca punct terminus colapsul UE. Şi atunci a decis că salvarea Greciei, Irlandei şi Portugaliei reprezintă o prioritate. Iar faptul că artizanii procesului de salvare, Germania şi Franţa, au reuşit să ajungă la o decizie comună - e drept, după întruniri de urgenţă cum nu a mai văzut Europa de multă vreme - este un fapt remarcabil. Într-un fel... Pentru că nu putem ignora faptul că, pentru problemele unei ţări „de emergenţă”, iniţiatoarele colacului de salvare nu au avut timp de summit-uri. Nici măcar de schimburi de păreri pe holuri... Indiferenţa faţă de România  a fost exprimată cel mai bine de gestul de lehamite al lui Nicolas Sarkozy faţă de Traian Băsescu.

Astfel, la mult timp după sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial şi împingerea României sub cortina de fier, ţara noastră a fost din nou abandonată. Or, nu putem să nu ne întrebăm: să fie oare aceasta adevărata noastră soartă în UE? Aceea nu de aducere la nivelul minim de bunăstare european, ci de stoarcere a resurselor României? Nu am dori cetăţenilor greci, irlandezi sau portughezi să treacă prin coşmarul măsurilor impuse nouă în experimentul Băsescu-Boc-Franks. Deşi ar fi interesat de văzut ce ar spune UE - după adoptarea acestui plan de salvare a Greciei, Irlandei şi Portugaliei - pensionarilor, bugetarilor şi mamelor din România? Dar Europa avea nişte îndatoriri faţă de noi, dacă tot sîntem „membri cu drepturi depline”, fiind obligată măcar să nu mai permită tratarea României ca pe ruda săracă a celorlalte ţări. Acest tratament inegal ne-a aruncat şi mai adînc în sărăcie. Dar Europa fi cazul să înveţe şi ea ceva. Prima regulă pe care guvernanţii trebuie să o aibă în vedere cînd iau decizia de aplicare a măsurilor de austeritate este că întotdeauna poporul are prioritate. Nu salvarea bugetelor, nu deficitele de cont, nu tot felul de altfel de criterii care, în cele din urmă, ţin doar de o contabilitate rece şi searbădă. Naţiunea este un organism unitar. Nu poţi lovi în nici unul din segmentele ei, luîndu-i din salariul de zi cu zi, din veniturile pensionarilor ori din laptele praf al copiilor.

Oricum, în altă ordine de idei, nu există nici o garanţie că, într-adevăr, Grecia a fost salvată. În schimb, este cît se poate de cert că s-au creat toate premizele necesare insinuării unei crize de încredere între „vechea Europă” şi mai noii ei veniţi.

CEZAR A. MIHALACHE

P.S.: Deşi acţiunea de salvare a Greciei, Irlandei şi Portugaliei a avut o dimensiune financiar-bancară astronomică, Europa a evitat să dea presei prea multe ocazii la dezbatere. Deloc uimitor, după numai cîteva zile, subiectul, deşi incendiar, a fost repede trecut în plan secund. Exact ca în cazul Islandei. Să nu se trezească şi alţii că vor!

Share |

Articol vizualizat de 720 ori

06 Aug 2011