NE VINDEM PETROLUL, NE VINDEM GAZELE, NE VINDEM APA. PE CÎND ŞI ŢARA PE DE-A-NTREGUL?

Unde am ajuns? Sau, mai bine spus, ce am ajuns? După ce am dat petrolul ţării, i-am amanetat resursele de gaze naturale încă dinainte de a le fi descoperit, angajîndu-ne în faţa UE că le vom vinde la preţul stabilit de Bruxelles, chiar dacă noi vom fi nevoiţi să importăm la rîndul nostru gaze din Rusia la preţ dublu sau triplu. După ce ne-am bătut joc de resursa cea mai importantă a unei ţări, capitalul uman, umilindu-l, aruncîndu-l în exil „profesional” pe felurite meleaguri străine pentru o fărîmă de pâine, acum vom exploata pentru alţii şi resursele de apă. Nu contează că sînt sute de sate care nu beneficiază de amenajări de apă. Nu contează că zeci de oraşe au parte de o apă potabilă infestată. Noi facem amenajări pentru binele unui judeţ din Ungaria. Să nu moară carecumva de sete cînd i s-o usca gîtlejul privind la (ne)autonomizarea Ardealului. Apa, resursa pentru care se războiesc naţiuni întregi, resursa pe care ONU a declarat-o ca resursă critică în mai puţin de o jumătate de veac (alături de aerul curat, de care noi ne batem acum joc şi pe care n-ar fi de mirare să începem să-l vindem, eventual cu tot cu teritorile de sub el), va fi exportată din România. Şi nu contează că se va face acest lucru la un preţ de nimic. Pentru că nu preţul contează. Nu mai contează, cînd e vorba de risipirea viitorului ţării noastre. De punerea lui sub semnul întrebării. Căci, fără apă, nici o ţară nu poate avea un viitor asigurat, fiind condamnată la subjugare doar pentru picătura de viaţă de zi cu zi. Desigur, e puţin probabil să vă fi fost dat să auziţi, într-un mod special, de judeţul Bichiş din Ungaria. Cei de acolo au auzit însă de noi. Nu, nu au auzit de ideea desfinţării judeţelor, cerînd acum sfaturi cum să scape la rîndul lor de ele. Pentru că nu asta îi interesează. La ei, organizarea administrativă, precum Istoria şi alte cele, sînt de neatins. Şi nu se pun în discuţie de neica nimenii politicii. Au auzit în schimb de alte „oportunităţi” româneşti. Resursele naturale. Şi pun preţ pe ele de parcă ar fi deja ale lor, închipuindu-le parte din consumul lor intern. Acum a venit rîndul apei potabile, la Bichişciaba (nici măcar în România!) fiind semnat un acord pentru exportul de apă potabilă din Arad în judeţul Bichiş. Iar semnatarii acestui important contract de export sînt feţele locale. De ce să se implice în mod direct Guvernul, MAE sau Preşedinţia? Doar e vorba de o simplă resursă… Apa. Care la noi tot curge la vale degeaba, nu? De acest export de apă potabilă, care este o premieră şi prin felul de realizare (nu cu bidonul sau cisterna, ci direct prin ţeavă), vor beneficia peste 350.000 de persoane din Bichiş, apa de acolo fiind prea încărcată cu arsen pentru a mai fi servită populaţiei. Eventual, poate o îmbuteliază şi ne-o trimit nouă în schimbul apei minerale! Noi sîntem însă prea copleşiţi de grijile prezentului pentru a ne mai gîndi la detalii. Cum ar fi viitorul. Prea striviţi de distrugerile de sistem din jurul nostru pentru a mai pune preţ pe ziua de mîine. Pentru că aceasta este crunta realitate. Încercînd să supravieţuim prezentului, nu mai punem nici un fel de preţ pe ziua de mîine. Chiar dacă acolo se află soarta urmaşilor noştri, destinul unei ţări pentru care au luptat generaţii de înaintaşi pentru a o menţine neciunită în teritoriile şi resursele ei naturale. Nu ne mai pasă. Sîntem prea bolnavi, prea îmbătrîniţi înainte de vreme, prea debusolaţi. Sîntem prea rătăciţi de drumul spre speranţă. Avem o rată de suicid cutremurătoare, care coboară spre vîrste tot mai fragede. Bolnavii ne mor cu zilele în spitalele infecte, copii ne sînt trataţi pe post de infractori, prin camere de supraveghere şi matricole electronice pe post de carduri „de acces”. Sîntem pe un drum de pe care nu mai vedem războiul dus împotriva noastră, împotriva destinului nostru, împotriva României. Iar gestul exportului de apă, esenţa vieţii, trece neobservat. Chiar dacă este vorba de un atentat la Siguranţa Naţională… Pesemne, ar trebui să fim chiar mîndri de acest export tranfrontalier unic în Europa. Vom da altora 30.000 metri cubi de apă potabilă pe zi! Nu comunelor sau oraşelor noastre. Iar pentru asta, chiar dacă sînt sate în care nu există un metru de ţeavă, sîntem gata să construim şi o conductă de peste 30 de kilometri. Sîntem doar în faţa unui contract inedit! Unul care ne-ar putea arunca generaţiile următoare cu mult dincolo de frontiera Securităţii Naţionale.

TEODOR FILIP

Share |

Articol vizualizat de 1541 ori

29 Sep 2011