Enciclopedia „Tricolorul“ Sifonul, în 1785, în Europa

Sifonul, alături de alte băuturi carbogazoase din zilele noastre, îşi are originea în încercările făcute pe continentul european de a se reproduce efervescenţa apei minerale pure a izvoarelor, apreciată pentru calităţile sale tămăduitoare. Jan Baptista van Helmont (1577-1644), un chimist flamand, a fost primul care a folosit termenul de „gaz” cu referire la conţinutul în bioxid de carbon al apei naturale. Un francez, Gabriel Venel (1723-1775), a numit în mod greşit acest lichid „apă aerisită”, în timp ce un alt om de ştiinţă a denumit gazul din apă „aer fixat”. Mulţi chimişti au fost fascinaţi de efervescenţa apei minerale, în Secolul al XVIII-lea fiind efectuate numeroase studii pe această temă. Printre autorii unor astfel de lucrări se numărau şi membri ai prestigioasei Royal Society din Londra, inclusiv oameni de ştiinţă celebri, precum Henry Cavendish şi Joseph Priestley, descoperitorul oxigenului. Staţiunea balneară cea mai în vogă în acele vremuri era Bad Pyrmont, din apropierea oraşului german Hameln, ale cărui ape conţineau un amestec de minerale şi atrăgeau numeroşi vizitatori. Priestley, făcînd diferite experienţe într-o fabrică de bere din apropierea casei sale, a publicat articolul „Metode de impregnare a apei cu aer fixat”, o lucrare de o valoare îndoielnică, ce i-a adus totuşi Medalia Copley din partea Societăţii Regale, în acest raport, el s-a referit şi la pretinsa valoare medicală a apei carbonatate artificial. Primul care a identificat în mod corect „aerul fixat” al lui Priestley drept o combinaţie de oxigen şi carbon a fost chimistul francez Antoine Lavoisier, care 1-a numit „gaz acide carbonique”. În anul 1775, englezul John Mervin Nooth a realizat un echipament de laborator ce i-a permis să prepare mici cantităţi de apă efervescentă, iar 7 ani mai tîrziu chimistul englez Thomas Henry a descris modul în care putea fi comercializată apa carbogazificată. Curînd după aceea, la Londra, Paris, Geneva şi Dublin au început să funcţioneze fabrici de îmbuteliere. Primele experimente cu apă carbogazificată artificial din America au debutat la începutul Secolului al XIX-lea. În anul 1807, la Universitatea Yale, Benjamin Stillman şi-a deschis un stabiliment public de distribuire a „sifonului” pe care începuse să-1 îmbutelieze. Joseph Hawkins, din Philadelphia, a îmbuteliat şi comercializat apă carbogazificată artificial cam în aceeaşi perioadă, obţinînd în anul 1809 primul patent american pentru prepararea unei „imitaţii de apă minerală”. Cîţiva ani mai tîrziu, au început să apară unele dintre sucurile ce rămîn populare şi în prezent, la ora actuală apărînd constant noi produse, ca rezultat al ingeniozităţii în materie de marketing.

l) Dr. Pepper, 1886

2) Coca-Cola, 1886

3) HiresRootBeer, 1886

4) Pepsi-Cola, 1898

5) Canada DryGinger Ale, 1904

6) 7-Up, 1933

7) Diet-Rite, 1962

8) Tab, 1963

9) Diet Pepsi, 1965

Sucurile carbogazoase erau vîndute aproape în exclusivitate în ambalaje de sticlă, pînă la introducerea, în 1960, a dozei de aluminiu. Invenţia americană ce a făcut inutil deschizătorul de conserve a fost doza cu cheiţă de la Alcoa, apărută în 1963.

CHARLES PANATI

Share |

Articol vizualizat de 1067 ori

20 Aug 2011