Enciclopedia „Tricolorul“ Pîinea, în anul 2600 î.Chr., în Egipt

A fost nevoie de mii de ani pentru ca pîinea să evolueze în forma pe care o cunoaştem în prezent. Populaţia Egiptului antic prăjea la început grîu şi orz la flacără deschisă. Ulterior, au descoperit că aroma, consistenţa şi digestia grăunţelor întregi sau pisate puteau fi îmbunătăţite prin adăugarea apei, obţinîndu-se astfel un terci. Atunci cînd straturi dintr-un terci consistent şi vîscos au fost puse la copt pe pietre încinse deasupra focului, a apărut pîinea plată. Această evoluţie, de la seminţe prăjite la pîine, se pare că a început în jurul anului 6000 î. Chr., încheindu-se în 2600 î. Chr., cînd brutarii egipteni au făcut o descoperire remarcabilă: dacă amestecul de seminţe pisate şi apă nu era copt imediat, se declanşa un proces de fermentaţie, în urma căruia rezulta un aluat aromat. Cînd era copt, aluatul respectiv creştea, obţinîndu-se o pîine mai moale şi mai uşoară. După ce au descoperit procesul de dospire, egiptenii şi-au perfecţionat aptitudinile de brutari, producînd peste 50 de varietăţi de pîine. Principala materie primă era grîul, dar se mai adăuga şi orzul, ce are un conţinut mai ridicat de gluten şi produce, astfel, o pîine mai grea. Principalul agent de dospire, un aluat fermentat, era preparat în cantităţi mari şi păstrat pentru a fi amestecat cu aluatul proaspăt. Astfel, pîinea putea fi produsă ori de cîte ori era necesar. Aceste abilităţi culinare au impus înlocuirea pietrelor folosite la coacere cu un dispozitiv mai complex, astfel că egiptenii au inventat cuptorul şi în prezent se mai întîlnesc asemenea relicve, confecţionate din lut de Nil, terminate în partea superioară printr-un con deschis şi cu interiorul divizat de poliţe orizontale. Prin gaura superioară a cuptorului, brutarul putea, la nevoie, să înţepe aluatul care creştea. Brutăritul a rămas neschimbat timp de mai multe secole. Deşi romanii coceau pîine, cronicarii nu menţionează existenţa brutarilor pînă în Secolul al II-lea î. Chr. Brutarii erau în mare parte sclavi eliberaţi, ce scuteau femeile de povara gătitului, acestea evitînd apropierea de cuptoarele încinse. Pîinea romană tipică avea o greutate de aproximativ jumătate de kilogram, asemenea pîinilor moderne, şi era modelată manual sub formă de moviliţă. Un sortiment, panis artopicius, era copt pe o frigare, în timp ce un alt sortiment, panis testuatis, se cocea într-un vas de lut.

CHARLES PANATI

Share |

Articol vizualizat de 620 ori

22 Aug 2011