Enciclopedia „Tricolorul“ Monedele, în anul 640 î.Chr., în Anatolia

De la apariţia primelor forme de agricultură, în urmă cu 9 milenii, oamenii au început să folosească animalele domestice ca monedă de schimb, ecourile acestei practici răzbătînd pînă în prezent prin intermediul termenului, ,pecuniar”, provenit din cuvîntul latinesc pecus, ce înseamnă „vită”. Banii metalici au apărut mult mai tîrziu, în jurul anului 2000 î.Chr., sub forma unor lingouri de bronz, adesea modelate pentru a semăna cu vacile şi tranzacţionate pe piaţa liberă în funcţie de greutate. Aceste simboluri de animale nu numai că erau cu mult mai uşor de manevrat decît animalul în sine, dar luciul metalic al pieselor le conferea şi o atractivitate de ordin estetic. Totuşi, schimburile monetare din acea vreme necesitau o balanţă bine echilibrată, soldîndu-se adesea cu certuri înverşunate atunci cînd onestitatea unuia dintre cei implicaţi era pusă sub semnul întrebării. În jurul anului 1000 î.Chr., bronzul fusese înlocuit cu metalele mai pure şi mai rare, aurul şi argintul, iar formele de vite - cu capete de pisici (mai ales în Egipt, unde cultul pisicii atinsese cote obsesive), statuete de conducători, de zeităţi sau simple medalioane ornamentale. Şi în cazul acestor piese, valoarea era stabilită în funcţie de greutate, un standard dificil, ce avea să mai supravieţuiască doar cîteva sute de ani. Primele monede primitive au fost produse de lidienii din Anatolia în jurul anului 800 î.Chr. Confecţionate din electrum, un aliaj natural al aurului cu pînă la 35% argint, aceste piese erau lingouri brute sub formă de boabe de fasole, ştanţate cu un semn ce le indica valoarea; astfel a fost eliminată necesitatea cîntarului. În jurul anului 640 î.Chr., lidienii au început să confecţioneze primele monede în adevăratul sens al cuvîntului. Acestea erau obţinute prin ştanţare pe nicovală, dintr-o placă de electrum. Deoarece electrumul era un aliaj maleabil, pe monede se puteau imprima diferite figuri de persoane sau de animale, fiecare simbol reprezentînd o anumită valoare a monedei; acest lucru a dus aproape imediat la falsificarea raportului aur/argint din conţinutul fiselor. Monedele permiteau efectuarea plăţilor în funcţie de număr şi nu de greutatea totală. În felul acesta, evoluţia comerţului şi a bunurilor de larg consum era puternic stimulată, dar în acelaşi timp apărea şi posibilitatea falsificării. Pentru confecţionarea falsurilor erau folosite metale mai ieftine, marginile monedelor reale fiind răzuite pentru colectarea metalelor preţioase. O altă metodă consta în agitarea unui număr mare de monede în pungi de piele, pentru ca pulberea rezultată prin frecare să poată fi strînsă - această metodă, deşi mai anevoioasă, permitea obţinerea unei cantităţi de pulbere destul de mari, deoarece monedele erau confecţionate din metale mai pure şi, deci, mai ductile. Introducerea, spre sfîrşitul Secolului al XVII-lea, a marginilor zimţate ale monedelor a făcut de neutilizat profitabila metodă de răzuire a acestora. Iar agitarea într-o pungă, timp de mai multe ore, a monedelor din zilele noastre ar permite obţinerea unei cantităţi mici de pulbere, constînd mai mult în nichel şi cupru decît în argint, cu un efort care, cu siguranţă, nu ar fi răsplătit.

CHARLES PANATI

Share |

Articol vizualizat de 1203 ori

12 Sep 2011