Din ciclul „Politrucii de ieri, dizidenţii de azi” Nicolae Manolescu, despre comunism, marxism-leninism şi Gh. Gheorghiu-Dej

23 AUGUST 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, din refuz, devine un mod de a afirma noul umanism. Factorul hotărîtor al revoluţionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structuralelor prefaceri sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complexe. Făcînd din creaţia literară o parte integrantă a cauzei generale a clasei muncitoare, „o literatură cu adevărat liberă, legată făţiş de proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvîrşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce (a aduce aportul e un pleonasm de analfabet - nota R.M.) la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la distrugerea vechii mentalităţi. Însuşindu-şi ideile marxism-leninismului, scriitorii au dobîndit o imagine justă, adecvată, a esenţei fenomenelor pe care le reflectă, a perspectivei evenimentelor pe care le trăiesc. Încă în primii ani după Eliberare, Partidul a început procesul complex şi îndelungat de închegare a unui front scriitoricesc unit, a îndrumării literaturii noastre, a transformării ei într-o armă de luptă a clasei muncitoare, într-o forţă pusă deschis în slujba construirii socialismului. Strîns uniţi în acelaşi front, scriitorii noştri au putut respinge cu hotărîre unele încercări izolate de a împiedica dezvoltarea literaturii noastre pe făgaş revoluţionar sau de a o abate de pe acest făgaş. Ne referim, bunăoară, la riposta pe care, în chiar primii ani de după Eliberare, au primit-o susţinătorii falsei, duşmănoasei teorii a crizei culturii, ca şi toţi aceia care au încercat să împingă literatura noastră pe drumul liberalismului, să reintroducă pe poarta din dos perimatele concepţii puriste, estetismul, sau care încercau să oglindească unilateral, fără perspectivă, noile realităţi socialiste. Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvîntarea din 24 ianuarie 1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrîurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la făurirea omului nou, a moralei socialiste, a atitudinii noi faţă de muncă şi societate, la înlăturarea din conştiinţa oamenilor a influenţelor ideologiei şi educaţiei burgheze. Creaţia literară are menirea de a reflecta puternicul avînt al construcţiei economiei şi culturii socialiste, schimbările în modul de viaţă al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al ţăranului colectivist, al intelectualului, de a cultiva în inimile oamenilor mîndria patriotică, îndemnîndu-i la noi fapte eroice, pentru triumful celor mai înaintate idei ale timpului nostru, ideile comunismului. Toţi scriitorii noştri, indiferent de generaţie, şi-au însuşit principiile realismului socialist, în care văd o călăuză sigură în activitatea lor creatoare, tocmai fiindcă ele deschid creatorului - cum se arată în acelaşi document - „o perspectivă istorică justă, îl feresc de prezentarea deformată, unilaterală, plată, a fenomenelor vieţii şi dau putinţa de a înfăţişa cu pasiune realitatea în procesul complex al dezvoltării ei, al luptei dintre vechi şi nou, al afirmării a ceea ce este nou şi înaintat”. De aceea, partidul îi consideră pe scriitori „ajutoarele sale de nădejde în opera măreaţă pe care o durează poporul nostru”. (...) Dar, se ştie, această revoluţionare a literaturii în straturile cele mai intime nu echivalează cu o ruptură, cu o anulare a tradiţiei. Aceasta explică, de altfel, de ce chiar în condiţiile vechiului regim, în urma avîntului pe care l-a luat mişcarea muncitorească din ţara noastră, ca urmare a luptelor duse de ceferişti şi petrolişti în ’33, o parte a scriitorilor noştri, Al. Sahia, Ion Călugăru, Geo Bogza, dintre prozatori, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu şi atîţia alţi poeţi au scris de pe poziţiile proletariatului, inaugurînd astfel, în literatura română, tradiţiile literaturii realist-socialiste. Interesul pentru aspectul social şi istoric al existenţei umane se accentuează.

Într-o întinsă parte a ei, poezia occidentală este astăzi expresia unui om bolnav de spaimă în faţa propriilor puteri înstrăinate, ca ucenicul vrăjitor în faţa unui univers care-i rămîne necunoscut, absurd, terorizant. Dimpotrivă, vocaţia faustică, încrederea în destinul omului caracterizează poezia noastră din evul socialist.

În sfîrşit, cei mai mulţi poeţi - şi e imposibil să-i consemnăm măcar pe toţi - au debutat în anii noştri. Poezia lor nu mai cunoaşte nici o tranziţie şi e în întregime scrisă de pe noile poziţii ideologice şi etice. Ceea ce face originalitatea poeziei noastre de azi e o împletire cu totul particulară a marilor teme ale sufletului omenesc cu temele specifice epocii de edificare a socialismului: primele nu pot rămîne în afara procesului de restructurare profundă a tuturor valorilor, celelalte nu pot fi străine de perspectiva de universalitate pe care poezia autentică o presupune. În vreme ce reportajul e, nu exagerăm prea mult, creaţia anilor de mari prefaceri de după revoluţie, nuvela are o tradiţie lungă. Dar, pentru a vedea schimbarea, să ne oprim la o temă curentă şi în nuvela tradiţională, aceea ţărănească. Tipul cel mai răspîndit începe să fie ţăranul care evoluează de la mentalitatea de mic proprietar la aceea superioară, socialistă, adică ţăranul - obiect de analiză psihologică. Prozatorii noştri au avut meritul indiscutabil de a căuta să surprindă revoluţia socialistă în dimensiunile ei istorice copleşitoare. Dar cel puţin la fel de tulburătoare sînt şi consecinţele pe plan individual, noile sentimente şi confruntări etice, întregul proces aşa de complex, de schimbare a mentalităţii omului putînd sugera opera de subtilă investigaţie psihologică. Iată numai cîteva exemple, între altele multe. Intenţia noastră n-a fost de a cita tot ce se putea cita. De altfel, scopul acestui examen nici nu e descrierea exhaustivă a literaturii contemporane - lucru imposibil pe un spaţiu aşa de sumar - cu sugerarea liniilor ei directoare dobîndite în procesul de revoluţionare prin care a trecut, ca urmare a îndrumării competente şi suple a partidului şi a schimbărilor profunde din realitatea socială şi umană.

NICOLAE MANOLESCU

(Textul a fost reprodus din revista „Contemporanul”, din 21 august 1964; un exemplar original al revistei, precum şi alte texte similare, se află la sediul redacţiei)

Share |

Articol vizualizat de 1135 ori

03 Oct 2011