Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Special
Companiile străine nu se înghesuie să vină în România
Iesirea din criză pare să fie un vis tot mai îndepărtat, în ciuda unor semnale de îmbunătăţire a economiei româneşti. Companiile străine, principalele generatoare de capital, nu se mai înghesuie la poarta României, aşa cum se întîmpla în anii de boom 2007-2008. Ca dovadă, începutul acestui an este cel mai slab din ultimii 5 ani în privinţa numărului de societăţi străine care îşi deschid afaceri în România. Practic, tot mai puţine companii străine vin în ţara noastră. Econtext prezintă o analiză privind numărul companiilor străine care vin în România şi, în plus, judeţele alese de acestea pentru a-şi plasa investiţiile. Această analiză vizează începutul acestui an, mai exact luna ianuarie. De altfel, cele mai recente date sînt din această lună.
Companii şi judeţe
Vom avea în vedere două aspecte: numărul de companii străine care s-au înregistrat în România în luna ianuarie a acestui an şi judeţele în care au ales să se înregistreze. Mai mult, în privinţa numărului de companii, vom compara ianuarie 2011 cu lunile ianuarie din ultimii 4 ani (2007, 2008, 2009, 2010). Prima concluzie este tristă: numărul de companii străine înmatriculate în prima lună a acestui an este de aproape 3 ori mai mic decît numărul de companii străine înregistrate în prima lună din 2007! În plus, ianuarie 2011 a adus cel mai redus număr de firme străine în România din ultimii 5 ani. În cifre, situaţia se prezintă astfel: 404 societăţi cu capital străin s-au înmatriculat în România în ianuarie 2011. În schimb, în ianuarie 2007, numărul acestora a fost de 1.107!
Dar iată cum a evoluat numărul de înmatriculări de societăţi străine în prima lună din anii 2007 – 2011:
Numărul unu: Bucureşti
În privinţa amplasării geografice, Capitala rămîne prima destinaţie în ceea ce priveşte înmatriculările companiilor străine. Iar acest lucru este valabil pentru toţi anii menţionaţi. Trebuie precizat un aspect important: multe din aceste companii au ales Capitala nu neapărat pentru că ar derula aici afaceri, ci pentru că sînt mai aproape de instituţiile comerciale şi fiscale. În momentul în care ar avea loc o reorganizare administrativă reală, aceste companii se vor duce exact în regiunea în care vor să investească. Motivul? Reorganizarea ar însemna că fiecare regiune va avea propriile organe fiscale, economice, judecătoreşti etc.
Criza a determinat companiile străine
să se concentreze pe judeţele mari
Dar, să revenim. Un alt aspect demn de notat: criza a concentrat investiţiile în judeţele cu cel mai mare potenţial, anume în cele mai mari şi mai dezvoltate. Această tendinţă exista şi înainte de criză, dar ea s-a accentuat în ultimii ani. De exemplu, al doilea judeţ ca destinaţie pentru investitori a fost Timişul, în prima lună din 2007, 2008 si 2009. În schimb, începînd cu 2010, Timişul a căzut pe locul 3, a doua poziţie fiind ocupată de către Ilfov. Practic, Bucureştii au rămas numărul 1 ca destinaţie, dar pe locul 2 a urcat „periferia” Capitalei. Această „periferie” a devenit astfel mai atractivă decît judeţul Timiş.
Judeţele fără nici o companie străină înregistrată în ianuarie 2011
Din nefericire, afirmaţiile anterioare privind concentrarea investiţiilor străine în judeţele mari par să fie susţinute şi de alte aspecte. Astfel, numărul judeţelor în care nu s-a înregistrat nici o societate străină în ianuarie 2011 este mult mai ridicat faţă de anii anteriori. Mai exact, în 8 judeţe nu s-a înmatriculat nici o companie străină în ianuarie 2011! În ianuarie 2007, numărul acestora era zero, ceea ce înseamnă că în toate judeţele României se înregistraseră companii străine. Şi acest fapt negativ s-a adîncit în anii următori. Astfel, în ianuarie 2008, un singur judeţ s-a confruntat cu lipsa de noi companii străine. Numărul acestora a crescut la 3 în 2009, s-a menţinut la 3 în 2010 şi a explodat la 8 în ianuarie 2011. Cele 8 judeţe în care nu s-a înmatriculat nici o societate străină în prima lună din acest an sînt: Alba, Călăraşi, Gorj, Ialomiţa, Neamţ, Olt, Teleorman, Vaslui. Practic, printre acestea regăsim judeţele cu cea mai redusă valoare economică sau comercială. La polul opus, cele mai multe societăţi comerciale cu capital străin s-au înmatriculat, după cum spuneam, în Bucureşti. Din totalul de 404 companii străine care s-au deschis în România în prima lună a anului, 139 au ales Capitala, ceea ce înseamnă o treime din total. Pe locul 2 se află Ilfov, cu 31 de companii, iar pe 3 este judeţul Timiş, cu 28 de companii. Pe a patra poziţie este Clujul, cu 23 companii, iar pe 4 este Bihorul, cu 19 companii. Dar iată harta cu numărul de companii străine înmatriculate în ianuarie 2011 în toate judeţele României:
ADRIAN CRISTESCU
Poliţişti şi militari români - pe lista fondatorilor Partidului Popular Maghiar din Transilvania
Mircea Vasile Ion, subofiţer la Poliţia Transporturi din Rîmnicu Vîlcea, este unul dintre miile de cetăţeni români cărora le-au fost falsificate semnăturile pentru a le apărea numele pe listele de adeziune ale Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT), cunoscut drept partid al europarlamentarului László Tökés. Mircea Vasile Ion a fost contactat de avocatul şi amicul său, Adrian Drăghici, care l-a descoperit, cu mirare, pe listele de adeziune. „Cînd m-a sunat, nu mi-a venit să cred. I-am şi spus: cum să semnez aşa ceva, doar ştii că noi (poliţiştii – n.r.) nu putem fi membri de partid şi nici nu ne putem implica în politică!”. Drăghici a făcut Plîngere Penală împotriva celor care s-au folosit abuziv de identitatea sa. El susţine că alte cadre din Poliţie şi Armată sînt în aceeaşi situaţie. „Nu îi cunosc, dar am fost mai mulţi la audieri, la tribunal”, precizează subofiţerul. Avocatul Adrian Drăghici a fost angajat de Buta Levente. Dl. Buta este un cetăţean român de naţionalitate maghiară, care a iniţiat demersuri în vederea obţinerii cetăţeniei maghiare. În cererea de intervenţie depusă la Tribunalul Bucureşti, în Dosarul cererii de acordare a personalităţii juridice partidului lui László Tökés, Levente precizează că s-a adresat Centrului de Democraţie din Tîrgu Mureş. Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), care acum încearcă să se transforme în PPMT, a obţinut de la Guvernul Ungariei o finanţare de 800.000 de euro pentru crearea a 20 de „Centre de democraţie”, unde doritorii pot primi consiliere în vederea îndeplinirii formalităţilor necesare obţinerii cetăţeniei maghiare. La centrul din Tîrgu Mureş, lui Buta Levente i s-a sugerat că ar fi bine să semneze pe listele de susţinere a înfiinţării şi înregistrării PPMT. Buta spune că a refuzat, dar că, ulterior, s-a regăsit, totuşi, pe listele de susţinere, cu semnătura falsificată. În cazul Buta Levente este limpede că datele de identificare (adresă, serie şi număr de buletin, cod numeric personal) au fost obţinute din Dosarul aplicaţiei pentru cetăţenia maghiară. Nu putem decît specula cum au fost obţinute datele personale reale ale altor cetăţeni, cum este cazul subofiţerului Mircea Vasile Ion. Acesta opinează că e posibil ca unii dintre cei care au întocmit listele cu susţinătorii PPMT să fi avut acces la Registrul de evidenţă a populaţiei. „Jurnalul Naţional” a descoperit neconcordanţe între numele persoanele din listele de susţinători ai înfiinţării PPMT din Bucureşti şi adresele acestora. Astfel, în cursul zilei de 29 iulie, au fost verificate, prin sondaj, cîteva din adresele care figurează în fotocopiile listelor cu semnăturile de adeziune primite anterior la redacţie. Avînd în vedere că s-a descoperit că marea majoritate a listelor de semnături depuse de PPMT la Tribunalul Bucureşti erau falsificate, liste întregi fiind semnate de aceeaşi persoană, exista bănuiala că vor fi neconcordanţe între numele din liste şi adresele de domiciliu trecute în dreptul acestora. Bănuiala a fost confirmată. Cu o singură excepţie, la nici una dintre adresele verificate nu au locuit, vreodată, persoanele din liste. Iar excepţia este un domn care a locuit la adresa respectivă în urmă cu peste un deceniu. „Jurnalul Naţional” şi „Új Magyar Szó” (cotidian naţional de limbă maghiară) au dezvăluit că Erdélyi Magyar Néppárt – Partidul Popular Maghiar din Transilvania (PPMT), cunoscut drept partid al europarlamentarului László Tökés, şi-a falsificat listele cu semnăturile de adeziune. La data de 5 mai 2011, Toró Tiberiu, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din România, mîna dreaptă a lui Tökés şi împuternicit cu înregistarea formaţiunii, a depus la Tribunalul Bucureşti 20 de bibliorafturi, conţinînd 4.396 de foi cu 29.268 de semnături din 19 judeţe şi din Municipiul Bucureşti. La redacţiile „Jurnalul Naţional” şi „Új Magyar Szó” au ajuns fotocopii ale cîtorva liste de semnături. La o primă vedere, semnăturile diferă între ele, însă, observate mai atent, se poate constata limpede, chiar şi de către o persoană fără expertiză grafologică, că grupuri mari de semnături aparţin aceleiaşi persoane, avînd aceeaşi grafie. Jurnalişti de la cele două publicaţii au primit acceptul conducerii Tribunalului Bucureşti de a analiza listele de semnături, fără a le putea fotocopia sau xeroxa şi fără a avea acces la informaţiile cu caracter personal (adresă, date de identificare). Constatarea principală: aproape toate listele de semnături sînt falsificate GROSOLAN. În multe liste, grafia semnăturilor este şi mai clar asemănătoare prin comparaţie cu cea din fotocopiile primite la redacţie. Tribunalul Bucureşti a respins cererea de înregistrare a PPMT, motivat de faptul că acesta nu este o formaţiune care să militeze, statutar, pentru interesul naţional, fapt impus de legea partidelor politice. PPMT a formulat recurs, care urmează să fie judecat de Curtea de Apel Bucureşti. Ca şi Mircea Vasile Ion, Buta Levente şi alţii au formulat Plîngeri Penale pentru fals, uz de fals şi instigare la fals şi uz de fals împotriva celor care au întocmit şi s-au folosit de listele de susţinere a înfiinţării PPMT. Dosarele sînt în diverse faze de cercetare la Parchetele din ţară.
ROBERT VERESS
A.N.E.C. – Adunarea Naţiunilor Europene Captive
– o restituire istorică de excepţie –
Textul de mai jos a apărut în „New York Spectator”, nr. 7 din 1 septembrie 1983, sub titlul „Naţiunile Captive după 25 de ani”. În primăvara lui 1959, Congresul USA a cerut preşedintelui de atunci, Dwight Eisenhower, să proclame o Săptămînă a Naţiunilor Captive. S-a votat o lege prin care s-a stabilit ca această săptămînă să fie a treia din iulie în fiecare an care urmează pînă cînd „toate ţările captive din lume vor dobîndi libertate şi independenţă”. Entuziasmat, preşedintele Eisenhower a aprobat şi legea, şi fondul necesar manifestaţiilor publice instituite prin lege. Totodată, el a publicat o mişcătoare „Proclamaţie”, cerînd guvernelor (aşadar tuturor guvernelor) să acorde libertate şi independenţă popoarelor „din toate părţile globului care se află subjugate”. În iulie 1959, s-a organizat prima manifestaţie, în uralele tuturor refugiaţilor străini şi ale patrioţilor americani, căci s-a văzut în acest eveniment un prim pas spre eliberarea celor 200.000.000 de europeni din Est. S-a constituit totodată primul Comitet al Naţiunilor Captive. Ţara noastră era reprezentată atunci de fostul Comitetul Naţional Român (Vişoianu), iar secretar general al Adunării a fost ales un român, profesorul Brutus Coste, fost diplomat, colaboratorul apropiat al domnului Vişoianu. De atunci, din 1959, Comitetul Naţiunilor Captive foloseşte puţinele fonduri de care dispune pentru a organiza în fiecare iulie, în marile oraşe americane, parăzi impresionante, în care un reprezentant al Administraţiei federale primeşte titlul de „Grand Marshal”, îşi potriveşte o panglică lată, colorată, peste piept, franjurile atîrnînd frumos într-o parte, cum se cuvine în astfel de ocazii deosebite. Apoi defilează pe strada principală a oraşului împreună cu alţi notabili şi edili, în aclamaţiile spectatorilor. Se ţin discursuri înflăcărate în faţa mulţimii de refugiaţi, desţăraţi şi dezrădăcinaţi, toţi luptători pentru libertate în fostele lor ţări. Se proclamă mai ales că nici o ţară din lume nu trebuie subjugată alteia sau unui regim impus cu forţa. Drapelele ţărilor captive flutură în vînt, tobele bat, goarnele sună. Reprezentanţii ţărilor captive ţin şi ei, pe rînd, discursuri patriotice. Ansambluri folclorice dansează şi cîntă, iar refugiaţii (cu banii cărora s-a organizat parada, fondurile fiind federale, adică alocate din impozitele plătite de toţi cetăţenii) aplaudă. Dansuri şi hore urmează după dansuri şi hore, cîntece după cîntece, se strigă lozinci, se bea, se mănîncă.
Rîndurile de mai sus pot părea ironice, dar ele nu sînt izvodite decît dintr-un lung, prea lung amar. Ce alt sentiment decît de ironie amară poate încerca cineva, oricine, care de 25 de ani urmăreşte astfel de manifestaţii şi notează rezultatele: zero. Nici nu ne putem aştepta la alt rezultat, cînd membrii Comitetului ACEN, oameni care au suferit ei înşişi în urma înrobirii ţării lor, fac acte de complezenţă – cum sînt parăzile, dar nimic concret. Inutilitatea actelor de complezenţă apare într-o lumină gravă mai ales cînd o comparăm cu farsa imensă pe care o trăim cu toţii, cu adevărul politic şi istoric măsluit, cu valorile batjocorite sau întoarse pe dos. Mă găseam în ţară cu alţi bătuţi de soartă cînd aflarăm prin Radio Free Europe de constituirea Adunării. Parcă aud vocea clară şi convingătoare a lui Noel Bernard, directorul postului de radio (pe care, naivi şi dezinformaţi, îl credeam „fiul doctorului Leon de la Iaşi”, român de-al nostru, ros de aceleaşi suferinţe), spunîndu-ne cam aşa, prin 1957-1958: „Români, fiţi gata, în curînd vine eliberarea. Dacă iese Eisenhower, el va lua iniţiativa!”. Noi îl credeam, ştiind că generalul Eisenhower avea în programul său electoral un punct de atracţie extraordinară pentru noi, revizuirea clauzelor secrete de la Yalta şi Postdam. Cînd am auzit că Eisenhower, acum preşedinte în USA, a proclamat Săptămîna Naţiunilor Captive, ni s-a părut că lucrurile încep să se mişte indiscutabil. Eram încă tineri şi trăgeam nădejde să mai facem ceva după eliberare. Nu cunoşteam pe atunci formele farsei imense care afecta vieţile noastre şi ale altor milioane de creduli, ascultătorii lui Free Europe. Nu ştiam că farsa pe care o trăiam în Est avea corespondentul ei fidel în Vest. Era vorba de o dispoziţie care venea foarte de sus şi care se aplica pretutindeni, în Est sub o formă, în Vest sub alta, cum înţelegem abia azi, în 1983, conform căreia nu trebuia să aflăm anumite adevăruri politice, incomode pentru anumiţi conducători politici, de pildă clauzele secrete de la Yalta şi Postdam sau felul cum s-a făcut actul de la 23 august 1944 în România. Cînd am aflat în ce consta farsa, unul din noi i-a dat un nume inspirat din Apocalipsă, Marea Curvă. Nu ştiam atunci că Noel Bernard, ca şi unii din asociaţii lui de la München, Paris şi New York, nu putea avea aspiraţiile noastre, nici sensibilitate pentru suferinţele alor noştri, deoarece nu era ros de aceleaşi desperări; de aceea, el nu vorbea despre felul cum ni se degradau sau ni se schimbau tradiţiile ancestrale. Nu ştiam că era folosit ca să lucreze printre români pentru un salariu deoarece, fiind născut în România, vorbea româneşte perfect. Nu ştiam că misiunea lui era asemănătoare cu a lui Roller, care era pus să ne răstălmăcească istoria, cu a celor puşi să ne schimbe ortografia, cu a lui Leonte Răutu, pus să ne schimbe cultura. Mai presus de orice, misiunea tuturor acestora era să ne schimbe felul de viaţă, iar noi aveam datoria să le spunem: „Da, aveţi dreptate, cultura noastră de pînă acum a fost o aberaţie, viaţa – o greşeală indicibilă”. Despre farsa asta Radio Free Europe nu spunea nimic, Comitetul Naţiunilor Captive o ignora. Pentru Comitetul Naţional Român (Vişoianu) erai o unealtă a comuniştilor dacă afirmai că actul de la 23 august trebuia făcut după cum voise Antonescu, stabilind condiţii, nu fără ele, cum l-a făcut regele Mihai.
Realitatea era că farsa avea multe feţe şi momente ciudat de asemănătoare între Est şi Vest. De pildă, guvernele vestice condamnau pe de o parte guvernul comunist de la Bucureşti, iar pe de alta îl alimentau cu milioane de dolari şi materiale strategice. Ţara ne fusese ocupată, dar nouă ni se spunea că fusese „eliberată”. Cei ce ne terorizau şi ne aruncau în închisori erau „marii prieteni din Răsărit”, nu asupritorii noştri sîngeroşi. În Coreea, un general american cinstit, MacArthur, care făcea totul pentru a cîştiga războiul împotriva comuniştilor, fusese rechemat în patrie şi înlocuit cu altul sub comanda căruia războiul a fost practic pierdut. În revoluţia din Ungaria, puterile vestice condamnau sever intervenţia militară sovietică, dar nici una n-a mişcat un deget ca să scape poporul maghiar de la măcel. Farsa cerea ca Eisenhower să uite, puţin după preluarea puterii, că avusese în programul electoral revizuirea clauzelor secrete de la Yalta. Promisiunea de a revizui clauzele îşi atinsese scopul (cîştigarea voturilor cîtorva sute de mii de refugiaţi) acum putea fi uitată. Aspectele felurite ale acestei imense farse ne erau prezentate fie de Bernard, fie de asociaţii lui de la Free Europe, ca paşi înainte spre apropiata eliberare. Greu voi uita esenţa emisiunilor politice de atunci de la Europa Liberă: „Români, fiţi gata, în curînd vine eliberarea!”. Crezînd cu naivitate în această lozincă, mii de compatrioţi au înfundat puşcăriile comuniste ori şi-au pierdut vieţile. Criminalii ordinari sînt de obicei pedepsiţi, dar ziariştii care folosesc uneltele radiofonice, fără controlul cuvenit, şi care au pe conştiinţa lor libertatea a zeci de mii de dezinformaţi din Est nu suferă pedeapsă. Legea nu prevede pedepse pentru astfel de crime, iar făptaşii huzuresc în libertate la München, Paris sau New York – în timp ce victimele lor, dacă au scăpat cu viaţă din închisorile epocii staliniste, trăiesc în mizerie, risipite prin toate colţurile lumii.
NOTE
1) ACEN (sau ANEC) s-a înfiinţat în 1954 prin acordul reprezentanţilor a 22 de ţări aflate sub dominaţie sovietică, printre care şi al României (CNR-Vişoianu). Cu timpul, numărul ţărilor participante a crescut la 34. Avea sediul la New York, pe First Avenue, chiar în faţa imobilului Naţiunilor Unite. Lîngă acoperiş erau arborate în bernă steagurile tuturor naţiunilor captive, avînd la mijloc drapelul USA. În 1959, preşedintele Eisenhower a stabilit prin lege „Săptămîna Naţiunilor Captive”. Fondurile proveneau de la Comitetul pentru o Europă Liberă (care finanţa şi Radio Europa Liberă, şi comitetele naţionale în exil). În 1956-1957, după revoluţia din Ungaria, ACEN a făcut eforturi imense, verbale şi scrise, trimiţînd invitaţii multor organizaţii politice, guvernelor, la ONU, ca să determine o intervenţie oficială în vederea retragerii Armatei Roşii din Ungaria: rezultatul a fost nul. În 1964, o dată cu politica americană de „bridge building” (construirea de poduri între Est şi Vest), Departamentul de Stat american a adoptat o politică de apropiere „organică” faţă de statele comuniste, încercînd să încurajeze atitudinea lor independentă faţă de Kremlin, care începea să se manifeste în Estul european. În 1965, fondurile de la Comitetul pentru o Europă Liberă au fost reduse la jumătate. Salariul secretarului general (Brutus Coste) a fost anulat. ACEN şi-a diminuat foarte mult activitatea, supravieţuind totuşi din contribuţii particulare, benevole. În 1990 ACEN exista încă: a ţinut încă o întrunire şi a publicat un manifest, denunţînd pe noii conducători politici români, Ion Iliescu şi Petre Roman. Membrii Secţiei române au fost: George Assan, fost subsecretar de Stat la Comerţ; Cornel Bianu, fost deputat; Raoul V. Bossy, fost ministru plenipotenţiar; Nicolae Caranfil, fost subsecretar de Stat la Aviaţie; Anton Crihan, basarabean, fost subsecretar de Stat la Agricultură; Carol (Citta) Davilla, fost ministru plenipotenţiar la Washington; Grigore Gafencu, fost ministru de Externe; Eftimie Gherman, fost deputat; Emil Ghilezan, fost subsecretar de Stat la Finanţe; Mircea Ioanitziu, fost secretar al regelui Mihai; Sabin Mănuilă, fostul director al Institutului de Statistică din Bucureşti; Agustin Popa, fost deputat; Mihai Răutu, fost subsecretar de Stat la Comunicaţii; Constantin Vişoianu, fost ministru de Externe; el a fost şi preşedintele Secţiei române; secretar general al ACEN a fost Brutus Coste pînă în 1965. Preşedintele ACEN a fost un german, Horst Uhlich; preşedinte de onoare un bulgar, Ivan Docheff. După desfiinţarea CNR-ului Vişoianu, delegatul român a fost Alexandru Bratu, preşedintele unui nou CNR. Imnul ACEN a fost compus de Emma Bratu pe versurile soţului, Alexandru Bratu.
2) Deşi în sine era probabil un om onest, generalul Eisenhower nu putea să-şi pună în aplicare intenţia formulată în campania electorală (de a cere reexaminarea clauzelor secrete de la Yalta şi Postdam). Deţinea o înaltă funcţie în stat şi, ca atare, era obligat să respecte directivele forurilor superioare lui. Scopul real al formulării electorale era altul: să atragă voturile refugiaţilor din Europa de Est. Tot astfel a trebuit să ignore diferite atrocităţi petrecute în Germania ocupată de armatele americane, de pildă siluirea a 600 de tinere germane de un regiment de negri într-un tunel de lîngă Augsburg („ca să le iasă din cap că fac parte dintr-o rasă curată”), sau predarea către Soviete a armatei de refugiaţi ruşi de sub comanda generalului Andrei Vlasov. După predare, atît Vlasov, cît şi aproximativ 100.000 de soldaţi ruşi au fost executaţi în URSS în condiţii de atrocitate inexprimabilă. În „Memoriile” sale (New York: W.W. Norton, 1982), generalul dizident sovietic Petro Grigorenko scrie, la pagina 94: „Au fost torturaţi (Vlasov şi ostaticii lui) timp îndelungat, apoi spînzuraţi toţi cînd erau pe jumătate morţi. Cum şi prin ce mijloace au fost spînzuraţi, nu pot să spun”. Se subînţelege că mijloacele au fost bestiale, că hîrtia nu suportă descrierea lor. La fel a fost Planul Morgenthau de a pedepsi Germania, după capitulare, prin castrarea tuturor bărbaţilor tineri germani şi reducerea civilizaţiei germane la faza agricolă şi pastorală din urmă cu 600 de ani. Cînd s-a văzut că planul este imposibil de realizat, s-a adoptat un plan mai practic, obligarea Germaniei de a plăti reparaţii nerambursabile statului Israel (înfiinţat în 1948) în valoare de 3 miliarde de mărci anual, timp de 40 de ani, plan care a fost executat întocmai.
TEODOR FILIP
