Adauga la Favorite 
Seteaza pagina ca homepage
Contact
Special
Călcîiul lui Ahile HUIDUELI ŞI APLAUZE
Deseori, cînd am în faţă pagina albă a calculatorului pentru a începe să notez gînduri pentru „Călcîiul lui Ahile”, caut să-mi verific ideile, de teamă să nu spun lucruri la cald care mai tîrziu, la rece, să mi se pară că au fost exagerate. Aşa mi s-a întîmplat şi acum, la sfîrşitul meciului de fotbal cu Franţa, cînd echipa noastră s-a dus să salute publicul venit pe noua arenă şi cînd, în loc de aplauze, a primit huidueli. Este drept, nu de la toţi spectatorii, dar de la suficienţi ca să fie auziţi şi să umple de amărăciune o echipă încropită cu mulţi oameni noi, mulţi foarte tineri, care a luptat pe teren cu abnegaţie şi a reuşit un rezultat meritoriu de egalitate în faţa uneia din echipele cele mai puternice ale lumii. În acel moment, mi-a fost jenă că pot exista compatrioţi care să-şi huiduie echipa naţională după o întîlnire în care jucătorii au luptat pînă la sfîrşit pentru victorie şi care mai curînd meritau aplauze. Aplauze pe care sîntem siguri că le-ar fi primit, în această situaţie, orice echipă naţională din lumea civilizată. Mare dreptate a avut Ladislau Bölöni, care la sfîrşitul meciului, în cele cîteva cuvinte pe care le-a spus unui reporter, a declarat că avem nevoie de educatori. Mai mult, am spune noi, avem nevoie în primul rînd şi de educarea educatorilor. Mai ales atunci cînd un reporter de la TVR 1, după meci, declară că este corect că lumea a huiduit, cu toate eforturile, pe ocolite sau mai directe, ale lui Cosmin Cernat, cu care a comentat, de a-l face să înţeleagă că este total greşită afirmaţia lui. După cum jenă am simţit atunci cînd am văzut cum se rup bucăţi dint-un gazon improvizat, care a costat multe sute de mii de euro, făcut de oameni nepricepuţi, care ar trebui să dea socoteală pentru ruşinea – nu exagerăm – pe care am simţit-o pentru felul cum ne-am prezentat într-un meci oficial. Nu am observat nici copiii de mingi, care trebuie plantaţi la marginea terenului pentru a oferi o minge imedia în teren, ca să nu se întîrzie jocul. Dimpotrivă, am văzut cum jucătorii trebuiau să se ducă singuri să-şi ia mingile. Cît despre echipă şi jucători, despre „ghinionul” lui Piţurcă să aibă atîtea accidentări, trebuie arătat că multe din accidentări nu sînt întîmplătoare. Nu din senin sau din ghinion Săpunaru face contractură musculară chiar la încălzirea dinaintea unui meci important. Contracturile musculare se pot face pe fond de oboseală, apar atunci cînd nu se acordă suficient timp de odihnă după eforturi mari, sau cînd susţinătoarele de efort de care trebuie să beneficieze orice sportiv de performanţă nu sînt suficient de bine drămuite. Ori, faţă de toate acestea, Piţurcă îşi are şi el partea lui de vină. Chiar şi în cazul neconvocării lui Mutu, care poate ar fi reuşit să fructifice cel puţin una din cele două-trei ocazii mari pe care le-am avut la poarta francezilor, este de discutat. Oare sancţiunea a fost împotriva lui Mutu? Nu mai curînd am simţit noi sancţiunea, pierzînd o piesă importantă a echipei? O amendă usturătoare nu era mai convenabilă pentru noi? A suferit Mutu pedepse mult mai dure şi tot nu s-a corectat. În schimb, poate că noi am pierdut o calificare. Dar acestea sînt doar întrebări. Nu sîntem nici noi siguri care sînt răspunsurile cele mai corecte.
