CINE VA RELANSA RELAŢIILE ROMÂNO-CHINEZE?

S-a spus despre vizita pe care primul-ministru Emil Boc o face la Beijing că nu este una oficială, fiind, de fapt, prilejuită de un forum de afaceri româno-chinez. Aici se pun mai multe semne de întrebare. Dacă este aşa, ce caută în suita oficială atîţia membri ai Cabinetului de la Bucureşti, despre a căror activitate din aceste zile în Marea Chină n-am aflat încă nimic? Este vorba de ministrul de Externe, al Economiei, al Transporturilor şi al Culturii. Că este aşa, că ei n-au avut acolo vreo activitate intensă o spune chiar Emil Boc, atunci cînd mărturiseşte că a fost nevoit să stea în camera de hotel şi să se uite la televizor, supunîndu-se, cuminte, obligaţiilor impuse de gazde. Este pentru prima oară cînd auzim aşa ceva, pentru că, atunci cînd este vorba de o vizită oficială, aceasta e pregătită şi anunţată cu cîteva luni bune înainte, fiind însoţită de un program exact, pe ore şi chiar pe minute. E încă o dovadă că n-a fost vorba de aşa ceva. Cei din conducerea de la Beijing au fost obligaţi să ignore delegaţia română, întrucît acolo se afla, în aceste zile, preşedintele Boliviei. De la forumul de afaceri româno-chinez am aflat că Beijingul ocupă abia locul 16 în clasamentul ţărilor care investesc în România. Cei care au întors, în ultimele două decenii, spatele Chinei, în căutarea a fel de fel de licurici, sînt primii vinovaţi de această stare de lucruri. Acum, cînd toată lumea curtează China, cînd aceasta cucereşte, bucată cu bucată, continentul african, cu resursele lui inepuizabile de materii prime, România s-ar fi aflat într-o cu totul altă situaţie, chiar în condiţii de criză, dacă ar fi ştiut să asigure continuitatea inteligentă a relaţiei cu Republica Populară Chineză. Acelora care ne-au adus astăzi în sapă de lemn le puţea totul: şi China, şi Rusia, şi ţările în curs de dezvoltare. Numai America şi Europa Occidentală aveau în cap. Iată cum, în prezent, ţările în curs de dezvoltare se solidarizează exemplar, întorcînd spatele celor care pînă de curînd reprezentau forţele primordiale ale Planetei şi care astăzi sînt ameninţate de spectrul falimentului. N-am înţeles ce a fost cu acea vizită a premierului în China Town din Afumaţi, urmată de descinderi imediate în rîndul comercianţilor de acolo. Abia acum înţelegem că acel moment s-ar fi dorit o prefaţă a vizitei pe care Emil Boc avea s-o facă în China. Se pare că nici forumul româno-chinez n-a avut prea mare succes, din moment ce premierul a părăsit lucrările imediat după ce a susţinut alocuţiunea de deschidere a evenimentului, stîrnind nemulţumirea unor oameni de afaceri români participanţi, care ar fi dorit ca şeful Executivului de la Bucureşti să aibă discuţii mai consistente şi concrete cu partenerii chinezi. Celor care continuă să-l înjure pe Nicolae Ceauşescu trebuie să le reamintim că Marea Chină a reprezentat dintotdeauna pentru conducătorul de la Bucureşti prioritatea nr. 1. În acelaşi timp, el a ştiut să ţină echilibrul între URSS şi R.P. Chineză, chiar şi atunci cînd acestea se aflau în prag de război. Aşa a privit şi situaţia din Orientul Mijlociu, cînd România întreţinea relaţii diplomatice atît cu Israelul, cît şi cu rivalii săi arabi, Nicolae Ceauşescu avînd o contribuţie esenţială la pregătirea acordurilor istorice de la Camp David, în urma cărora preşedintele egiptean Anwar El-Sadat, premierul israelian Menahem Begin şi liderul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, aveau să devină laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace. Istoria este lungă şi cu siguranţă că va face dreptate şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu. Am avut ocazia să îl însoţesc, ca ziarist, în vizita de cîteva zile pe care acesta a făcut-o în China, în toamna anului 1984. Gazda sa era primul-secretar al C.C. al P.C. Chinez, Hu Yaobang, iar Deng Xiaoping se afla în fruntea Comisiei Militare Centrale a R.P. Chineze. Probabil că Nicolae Ceauşescu a fost ultimul mare lider care a discutat cu înţeleptul de la Beijing, înainte ca acesta să se retragă din activitate, deşi avea să treacă în eternitate mulţi ani mai tîrziu, la 19 februarie 1997, la vîrsta de 92 de ani. Foarte interesant este şi faptul că primul-ministru român Ilie Verdeţ a fost, de asemenea, ultimul demnitar străin care l-a văzut, pe patul de spital, pe primul premier al Republicii Populare Chineze, Ciu Enlai, înainte de decesul acestuia, la 8 ianuarie 1976, cînd avea 77 de ani. Ceauşescu n-a avut timp nici măcar să viziteze Palatul de Iarnă. În repetate rînduri, gazda sa îl vizita la reşedinţa care îi fusese rezervată. Interesant este şi fatul că, la un moment dat, un ziarist de la Agenţia France Presse l-a întrebat pe generalul Iulian Vlad dacă este adevărat că Nicolae Ceauşescu avea cancer. Şi el avea îndoieli, după vitalitatea pe care o arăta fostul şef de stat român. Bun vorbitor de franceză, generalul i-a dat o replică neaşteptată: „Uitaţi-vă cum arată şi vă puteţi da singur seama dacă este bolnav sau nu”. Revelator pentru ce au fost şi ce reprezintă astăzi relaţiile româno-chineze este şi faptul că, de Ziua Naţională sau cu alte ocazii importante, invitaţiile reprezentanţilor diplomatici ai Beijingului sînt onorate, cel puţin în ultima vreme, în foarte mică măsură de cei aflaţi la Putere. În schimb, aceştia nu-i uită niciodată pe demnitarii români de dinainte de decembrie 1989 care mai sînt în viaţă, primiţi întotdeauna ca oaspeţi de onoare ai trimişilor chinezi în ţara noastră. În aceste condiţii, nu e deloc întîmplătoare întrebarea legată de viitorul relaţiilor româno-chineze, întrucît prezentul lor este în totală neconcordanţă cu tradiţia bogată a prieteniei şi colaborării dintre cel mai mare popor de pe această Planetă şi harnicii şi modeştii români, din ce în ce mai puţini astăzi, dar altădată gazde atît de bune pentru studenţii chinezi care îşi desăvîrşeau studiile la noi, aşa cum se întîmpla şi cu mulţi tineri arabi, africani sau din America Latină...

DUMITRU AVRAM

Share |

Articol vizualizat de 2317 ori

16 Aug 2011