Băşcălia din „pubelle grande”

Cînd eşti cumsecade, binevoitor şi închizi ochii în faţa tarelor celorlalţi pentru că aşa ţi se pare a fi corect din perspectivă diplomatică, chiar dacă interlocutorii se dovedesc, cu tot cu papionul lor, doar nişte biete reziduuri ale civilizaţiei pe care o admiri (ca în orice domeniu, şi în diplomaţie nu se văd copacii de frunzăriş), cînd nu le-ai călcat celorlalţi bătătura nici măcar pe tărîmul băşcăliei, cînd nu îi arăţi preventiv cu degetul şi nu rîzi de autosuficienţa şi mîndria lor golănească, afişate în numele a ceea ce au fost cîndva sau a ceea ce ar fi putut fi, se întîmplă ceea ce vedem de o bună bucată de vreme. Eşti înjosit pe măsura cumsecădeniei tale. Aceea de a nu riposta la frustările a celora care te atacă.

De data aceasta, francezii sînt cei ce ne-au luat „în balon”. Mai întîi pe seama meciului de fotbal cu Franţa, pretext al unor băşcălii maimuţărite la adăpostul unor păpuşi (şi acelea imitaţii ale genialităţii altora), dar care - da, trebuie să recunoaştem! - reflectau teribil aceea idiosincrazie franţuzească a deţinătorului de judecăţi supreme, reflexii tembele urmate, într-o degenerare a perversităţii, de sceneta butaforică a sacrificiului „colonelui Popescu”, decedat în Afganistan ca soldat al Legiunii Franceze şi repatriat în ţara natală cu „onorul” dat nu de către camarazii săi, ci de cîteva zeci de ţigani expulzaţi dimpreună cu sicriul. Umor de francezi, am spune... Dacă ar fi doar atît. Dar am fost făcuţi pînă şi „păduchioşi”, scenariştii „marelui Paris” uitînd de istoria propriei naţiuni, aceea în care fiica unui rege francez a murit plină de păduchi într-o vreme “nobiliară” în care nici măcar faţa nu trebuia spălată pentru a nu afecta… ochii. Aceste atacuri venite dinspre reprezentanţii unor naţiuni pe care noi nu le-am jignit niciodată, nu le-am ridiculizat acele „valori” pe care ei le consideră primordiale (deşi, dacă am sta să reflectăm, am constata poate că sînt doar bazaconiile unor frustaţi) nu sînt o noutate. Ne-au jignit şi italienii, ne-au umilit şi spaniolii, ne-au călcat în picioare, prin afişe mizerabile folosite în scop electoral, şi elveţienii, şi austriecii... Chiar dacă noi le-am înţeles orgoliile ieşite din comun, le-am respectat apucăturile şi nemulţumirile diplomatice.

Nu i-am ironizat pe spanioli pentru apucăturile lor terifiante ori cele de-a dreptul imature, cele barbare, de te întrebi unde sînt secolele de civilizaţie, precum hăituirea şi înjunghierea în arene şi pe străzi a animalelor nevinovate, o formă de a-şi dovedi pentru sine presupusele putinţe, pe care nu le pot împlini în jocurile unei societăţi civilizate, ori cele puerile, precum bătăile cu roşii. Nu am rîs de italieni pentru obiceiul lor deranjant de a vorbi de parcă ar fi singuri pe lume, pe stradă sau oriunde unde s-ar afla, nu am rîs de mirosurile pestilenţiale de prin oraşele lor, de problemele nerezolvate de igienă urbană, pentru a nu mai aminti şi alte tare.

Nu am rîs nici de francezi. Nu i-am luat peste picior pentru secolele de Istorie cînd la Luvru ori la Versailles nu existau toalete, iar regii şi curtenii îşi făceau nevoile pe scări şi pe după perdele. Nu le-am amintit de vremurile în care urina era folosită pe post de loţiune împotriva razelor solare. Nu i-am ironizat pentru defectul lor principal: orgoliul nemăsurat, acela de a-şi închipui ca ei sînt centrul lumii şi că toate lucrurile de valoare sînt neapărat franceze. 

În schimb, se găsesc ei să ne înjosească. Iar noi tăcem. Diplomaţia noastră tace. Presa, inclusiv cea de satiră, închide ochii. Cumsecădenie, naivitate ori neghiobie sadea? Sînt atacuri cărora trebuie să le punem oprelişte. Nu prin exerciţiul blîndeţei, cum sugerează anumiţi politicieni, într-un exerciţiu al aşteptării în care să lăsăm nisipul clepsidrei să cearnă pînă cînd francezii ori alte naţii care ne ironizează vor fi ajuns la concluzia că au un comportament nepotrivit, ci prin reacţii de satiră cel puţin egale. Noi, care l-am dat pe Caragiale, nu putem face oare acest lucru?

CEZAR A. MIHALACHE

P.S.: Plecînd de la „gluma” francezilor, aceea că în limba română coşului de gunoi i se spune... Bucureşti, putem aproxima şi noi, de la dimensiunea de „mic Paris”, că şi capitalei franceze i-am putea spune, din spirit francofon, desigur, „pubelle grande”. Ori sîntem lipsiţi pînă şi de reflexul ripostei din vîrful peniţei?

Share |

Articol vizualizat de 1372 ori

27 Sep 2011